Enciclopedia clopotel
Despartirea bisericilor
Diferitele evenimente istorice din Imperiul de Rasarit si din Apusul romano-barbar au accelerat un proces de diferentiere a crestinismului care era, de mai mult timp, in curs de desfasurare. El privea atat aspectele doctrinare, cat si formulele liturgice si criteriile de disciplina interna.
Aceasta stare de tensiune se manifestase deja in criza iconoclasta din sec VIII, provocata de refuzul imaginilor sacre din partea unor segmente ale ccrestinismului, si in schisma patriarhului de la Constantinopol, Fotios (sec. IX).
Ruptura definitiva a avut loc in 1054, cu excomunicarea reciproca a Bisericii de la Roma si a celei bizantine. Din acest moment crestinismul ortodox se va dezvolta accentuandu-si caracterul sau organizatoric "autocefal", constand in deplina autonomie a fiecarei biserici nationale, desi intr-un unic cadru comun doctrinar si liturgic (se poate vorbi astfel de Biserica ortodoxa rusa, cea sarbo-ortodoxa, cea greco-ortodoxa etc). In rasarit au ramas totusi biserici fidele Romei sau care au revenit mai tarziu la raporturi complexe cu Roma ("biserici rasaritene catolice" sau "unite", printre care cea armeana, ruteano-ucraineana, caldeica, copto-catolica diferita de cea copto-etiopiana etc). In cadrul Bisericii romano-catolice - caracterizata, dimpotriva, printr-o dezvoltare tot mai crescanda a centralizarii in jurul persoanei papei si institutiei politice publice a Sfantului Scaun - au avut loc miscari de contestare, in repetate randuri, pe tot parcursul
Evului Mediu, care au dus la rupturi ulterioare, oricat de minore ar fi ele fata de marea schisma cu Biserica din Rasarit. Ele trebuie legate de afirmarea treptata in Occident a idealurilor teocratice, care a coincis cu tentativa de crestinare definitiva a societatii si cu afirmarea superioritatii puterii papale fata de cea imperiala. Rezistenta fata de aceasta evolutie si fata de deteriorarea treptata a moravurilor clerului s-a manifestat fie prin miscari interne ale Bisericii de la Roma (noi ordine religioase), fie schismatice sau eretice, impotriva carora n-au fost precupetite nici un fel de masuri represive (in sec. XI-XIII, albigenzii, catarii, valdenzii etc.).
Impletirea crescanda intre Biserica catolica si puterea politica s-a aflat printre altele la originea unor fapte ulterioare violente sau traumatizante, cum a fost declararea cruciadelor pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina, transferarea resedintei papale la Avignon, schisma din Occident (1378-1417) si raspandirea teoriilor conciliare.
Ruptura cea mai importanta si cea mai plina de consecinte din interiorul crestinismului a avut loc, totusi, in sec. XVI, o data cu afirmarea Reformei "protestante", care-si are in opera lui M. Luther si in situatia speciala a Germaniei originile sale imediate, dar care foarte repede a antrenat intreaga Europa centrala si de nord, desi cu caracteristici specifice legate de conditiile nationale diferite (formarea Bisericii anglicane, predicile lui J. Calvin, H. Zwingli etc).
Procesul de ruptura a crestinismului a atins toate nivelele: cel teologic, cu interpretarile diferite cu privire la libertatea individului in raport cu binecuvantarea si damnarea (disputele cu privire la "predestinare"), cel liturgic -sacramental -, disputele cu privire la Sfintele Taine si in special la impartasanie; cel ierarhic si disciplinar: raporturile dintre magister si libera interpretare a Scripturii; structura episcopala, chestiunea celibatului ecleziastic; cel organizatoric, cu refuzul obisnuit de a recunoaste autoritatea indiscutabila a papei de la Roma.
Aceasta stare de tensiune se manifestase deja in criza iconoclasta din sec VIII, provocata de refuzul imaginilor sacre din partea unor segmente ale ccrestinismului, si in schisma patriarhului de la Constantinopol, Fotios (sec. IX).
Ruptura definitiva a avut loc in 1054, cu excomunicarea reciproca a Bisericii de la Roma si a celei bizantine. Din acest moment crestinismul ortodox se va dezvolta accentuandu-si caracterul sau organizatoric "autocefal", constand in deplina autonomie a fiecarei biserici nationale, desi intr-un unic cadru comun doctrinar si liturgic (se poate vorbi astfel de Biserica ortodoxa rusa, cea sarbo-ortodoxa, cea greco-ortodoxa etc). In rasarit au ramas totusi biserici fidele Romei sau care au revenit mai tarziu la raporturi complexe cu Roma ("biserici rasaritene catolice" sau "unite", printre care cea armeana, ruteano-ucraineana, caldeica, copto-catolica diferita de cea copto-etiopiana etc). In cadrul Bisericii romano-catolice - caracterizata, dimpotriva, printr-o dezvoltare tot mai crescanda a centralizarii in jurul persoanei papei si institutiei politice publice a Sfantului Scaun - au avut loc miscari de contestare, in repetate randuri, pe tot parcursul
Evului Mediu, care au dus la rupturi ulterioare, oricat de minore ar fi ele fata de marea schisma cu Biserica din Rasarit. Ele trebuie legate de afirmarea treptata in Occident a idealurilor teocratice, care a coincis cu tentativa de crestinare definitiva a societatii si cu afirmarea superioritatii puterii papale fata de cea imperiala. Rezistenta fata de aceasta evolutie si fata de deteriorarea treptata a moravurilor clerului s-a manifestat fie prin miscari interne ale Bisericii de la Roma (noi ordine religioase), fie schismatice sau eretice, impotriva carora n-au fost precupetite nici un fel de masuri represive (in sec. XI-XIII, albigenzii, catarii, valdenzii etc.).
Impletirea crescanda intre Biserica catolica si puterea politica s-a aflat printre altele la originea unor fapte ulterioare violente sau traumatizante, cum a fost declararea cruciadelor pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina, transferarea resedintei papale la Avignon, schisma din Occident (1378-1417) si raspandirea teoriilor conciliare.
Ruptura cea mai importanta si cea mai plina de consecinte din interiorul crestinismului a avut loc, totusi, in sec. XVI, o data cu afirmarea Reformei "protestante", care-si are in opera lui M. Luther si in situatia speciala a Germaniei originile sale imediate, dar care foarte repede a antrenat intreaga Europa centrala si de nord, desi cu caracteristici specifice legate de conditiile nationale diferite (formarea Bisericii anglicane, predicile lui J. Calvin, H. Zwingli etc).
Procesul de ruptura a crestinismului a atins toate nivelele: cel teologic, cu interpretarile diferite cu privire la libertatea individului in raport cu binecuvantarea si damnarea (disputele cu privire la "predestinare"), cel liturgic -sacramental -, disputele cu privire la Sfintele Taine si in special la impartasanie; cel ierarhic si disciplinar: raporturile dintre magister si libera interpretare a Scripturii; structura episcopala, chestiunea celibatului ecleziastic; cel organizatoric, cu refuzul obisnuit de a recunoaste autoritatea indiscutabila a papei de la Roma.
Enciclopedie de Istorie Universala - Editura All