Crestinismul in Evul Mediu

Integrarea crestinismului cu puterea imperiala a fost intrerupta in Occident o data cu invaziile barbare, dar a supravietuit in imperiul Bizantului, in forme si in continuturi care denotau tendinta spre o crescanda sacralizare a persoanei imparatului, unic detinator al puterii politice si religioase.

Si barbarii care invadasera Imperiul de Apus fusesera deja, in mare parte crestinati, dar dupa doctrinele eretice ale arianismului: de aici un intens efort al Bisericii de la Roma - care in vidul de putere determinat de caderea imperiului capata din ce in ce mai mult relief si o tot mai mare importanta civila prin convertirea populatiilor barbare, in general totusi crestinismul in regatele romano-barbare si-a pierdut importanta politica pe care si-o capatase in epoca imperiala, si s-a exprimat mai ales in monahism, axat pe detasarea de lume.

Chiar de la inceputurile crestinusmului s-a manifestat de altfel un riguros ascetism eremit (parintii din pustiu) care din sec. V in Occident a luat forma monahismului benedictin. In Evul Mediu timpuriu manastirile au devenit curand singurele centre de iradiere nu numai a spiritualitatii, dar si a traditiei culturale a Occidentului; ele au oferit, de asemenea, scheletul economiei medievale, incadrand populatiile in unitati agricole stabile si contribuind la actiunea treptata de despadurire si de antropomorfizare a teritoriului. Reintoarcerea la modelul imparatului Constantin de colaborare intre stat si Biserica care s-a manifestat in epoca carolingiana n-a schimbat in mod substantial aceasta situatie.

Mult mai importanta a fost schimbarea intervenita in bazinul Marii Mediterane incepand cu sec. VII, o data cu cucerirea araba si cu definitiva islamizare a Africii de nord. In acelasi timp au fost crestinate populatiile germanice, supuse de Carol cel Mare, si slavii inspre care si-au indreptat activitatea misionara bizantinii Chirii si Metodiu in a doua jumatatea sec. IX.