Enciclopedia clopotel
Crestinismul la inceputuri
Primelor comunitati crestine aparute in urma predicilor tinute direct de Isus Cristos si de apostolii sai li s-au adaugat curand cele aparute in urma apostolatului lui Pavel din Tars, care a contribuit la depasirea caracterului iudaic al crestinismului, introducandu-l intr-un context mai larg, atat din punct de vedere geografic cat si cultural (convertirea paganilor). Aceasta insa n-a insemnat ca nu s-au manifestat si conflicte delicate in interiorul diferitelor comunitati, relatate si in Faptele Apostolilor si chiar in scrisorile lui Pavel.
Raspandindu-se apoi in tot bazinul Medi-teranei in cursul sec. I d.Hr., crestinismul la inceputurile sale a avut de asemenea si o neta fizionomie urbana, intrucat centrele cele mai importante ale adoptarii sale s-au dovedit a fi Antiochia, Corint, Efes, Alexandria si, in sfarsit, Roma. Aceasta a favorizat adecvarea modalitatilor de transmitere a continuturi lor doctrinare crestine la categoriile proprii locuitorilor din Imperiul roman de limba fie greaca, fie latina.
In primele trei secole ale erei crestine, in ciuda aparitiei unor crize interne datorate unor divergente doctrinare (gnosticism, maniheism, docetism, nestorianism, montanism, pelagianism etc), care au dus la aparitia unor biserici cu caracteristici autonome, crestinismul a continuat sa patrunda pe teritoriul Imperiului roman. El n-a putut fi oprit de numeroasele persecutii periodice dezlantuite impotriva lui de imparatii Romei, motivate si prin faptul ca crestinismul refuza sa recunoasca caracterul divin al imparatului insusi, proclamandu-si totusi fidelitatea fata de alte legi civile.
Printre cele mai importante persecutii au fost cele ale lui Decius (249-251), Valerian (257-258) si Galerius (303-311). In aceasta perioada istorica trebuie plasata marea dezvoltare pe care a cunoscut-o apologetica, inteleasa ca autoaparare a c. (Tertullian, Clement, Origene, Eusebiu din Cezareea etc). intre timp, o data cu edictul de la Milano al imparatului Constantin (313) si cu edictul de la Thessalonic al imparatului Theodosius (380) crestinismul a devenit un element, la inceput, tolerat, iar mai tarziu, constitutiv al Imperiului roman.
Imparatilor le-au fost recunoscute largi posibilitati de a interveni in viata Bisericii, printre care si convocarea conciliilor ecumenice, care in vremurile acelea s-au infruntat in special cu controversele trinitare si cristologice, ajungand la definitii dogmatice mai precise si durabile (Crezul sau simbolul niceno-constantinopolitan, sec. IV).
O caracteristica a crestinismului din aceasta perioada a fost si dezvoltarea meditatiei doctrinare realizata de Parintii Bisericii (Augustin, Ambrozie, Ioan Crisostom, Ioan Damaschinul etc).
Raspandindu-se apoi in tot bazinul Medi-teranei in cursul sec. I d.Hr., crestinismul la inceputurile sale a avut de asemenea si o neta fizionomie urbana, intrucat centrele cele mai importante ale adoptarii sale s-au dovedit a fi Antiochia, Corint, Efes, Alexandria si, in sfarsit, Roma. Aceasta a favorizat adecvarea modalitatilor de transmitere a continuturi lor doctrinare crestine la categoriile proprii locuitorilor din Imperiul roman de limba fie greaca, fie latina.
In primele trei secole ale erei crestine, in ciuda aparitiei unor crize interne datorate unor divergente doctrinare (gnosticism, maniheism, docetism, nestorianism, montanism, pelagianism etc), care au dus la aparitia unor biserici cu caracteristici autonome, crestinismul a continuat sa patrunda pe teritoriul Imperiului roman. El n-a putut fi oprit de numeroasele persecutii periodice dezlantuite impotriva lui de imparatii Romei, motivate si prin faptul ca crestinismul refuza sa recunoasca caracterul divin al imparatului insusi, proclamandu-si totusi fidelitatea fata de alte legi civile.
Printre cele mai importante persecutii au fost cele ale lui Decius (249-251), Valerian (257-258) si Galerius (303-311). In aceasta perioada istorica trebuie plasata marea dezvoltare pe care a cunoscut-o apologetica, inteleasa ca autoaparare a c. (Tertullian, Clement, Origene, Eusebiu din Cezareea etc). intre timp, o data cu edictul de la Milano al imparatului Constantin (313) si cu edictul de la Thessalonic al imparatului Theodosius (380) crestinismul a devenit un element, la inceput, tolerat, iar mai tarziu, constitutiv al Imperiului roman.
Imparatilor le-au fost recunoscute largi posibilitati de a interveni in viata Bisericii, printre care si convocarea conciliilor ecumenice, care in vremurile acelea s-au infruntat in special cu controversele trinitare si cristologice, ajungand la definitii dogmatice mai precise si durabile (Crezul sau simbolul niceno-constantinopolitan, sec. IV).
O caracteristica a crestinismului din aceasta perioada a fost si dezvoltarea meditatiei doctrinare realizata de Parintii Bisericii (Augustin, Ambrozie, Ioan Crisostom, Ioan Damaschinul etc).
Enciclopedie de Istorie Universala - Editua All