Enciclopedia clopotel
Sangele
Compozitia sangelui
Sangele este un lichid de culoare rosie, care contine numeroase celule (elemente figurate), fapt pentru care poate fi considerat si ca un adevarat tesut conjunctiv, a carui substanta intercelulara, numita plasma, este lichida. Cantitatea totala de sange in medie pentru un organism de 60-70 kg este 5 1 la barbat si 41 la femeie. Orice crestere sau scadere a masei sangvine este urmata de tulburari in functia aparatului circulator, daca depaseste anumite valori.
Organismul dispune de mijloace potrivite pentru a mentine volumul sangvin in valori apropiate constante. Plasma - este un lichid vascos de culoare galbuie. Reactia plasmei este usor alcalina si aceasta stare este indispensabila desfasurarii proceselor vitale. Mentinerea in limite fiziologice a proprietatilor sangelui depinde de asigurarea unei concentratii relativ constante a elementelor chimice din plasma.
Compozitia chimica
Plasma este alcatuita dintr-un numar mare de substante. Principalii sai constituenti sunt: apa (aproximativ 90%), substante minerale, gaze (Oz, C02, N2), substante organice: protide, glucide, lipide, vitamine, enzime, hormoni, produsi de dezasimilatie. Apa, in organism, se gaseste in cantitate mare, provenind din bauturi, alimente si din transformarile de substante (metabolism).
Apa se elimina din organism pe cale urinara, prin materiile fecale, prin evaporarea pulmonara si prin transpiratia tegumentara. La persoanele sanatoase, intrarile si iesirile de apa se echilibreaza perfect. Cand cantitatea de apa din sange scade, se produce senzatia de sete. In organism, apa indeplineste mai multe roluri importante:
Substantele minerale
In mediul intern sunt dizolvate numeroase substante minerale: cloruri, bicarbonati si fosfati de: sodiu (Na), potasiu (K), magneziu (Mg), calciu (Ca). Aceste substante sunt esentiale pentru viata organismului, deoarece indeplinesc urmatoarele roluri:
Substantele organice
In sange se gasesc diferite categorii de substante organice
Elementele figurate
Globulele rosii (hematiile sau eritrocitele). Asa cum le gasim in sangele circulant, ca niste celule mici, rotunde, cu diametrul de 5-7 microni fara nucleu, reprezinta doar o etapa din viata relativ lunga, de 100-120 de zile, a hematiilor. Pentru a le privi ca adevarate elemente vii trebuie sa le cunoastem din momentul in care se nasc, sa le urmarim in forma lor adulta indeplinindu-si functia pana la moarte .
Globulele rosii iau nastere in tesutul reticulo-endotelial ce se gaseste in maduva oaselor. La nastere, maduva din toate oasele formeaza hematii, fapt ce explica culoarea rosie (maduva rosie). Cu timpul, o parte isi pierde reversibil aceasta capacitate, se incarca cu grasime si devine galbena (maduva galbena). Intre maduva galbena si maduva rosie este un echilibru dinamic, maduva galbena transformandu-se in maduva producatoare de hematii ori de cate ori nevoile organismului o impun.
In maduva oaselor, hematiile sunt celule nucleate. inainte de a intra in torentul circulator isi pierd nucleul (devin mature) si se incarca cu hemoglobina, substanta chimica cu rol in transportul 02 si C02. Pierderea nucleului reprezinta o adaptare functionala care asigura o suprafata mare necesara transportului de gaze respiratorii 02 si C02.
Forma hematiilor este de disc biconcav, forma geometrica ce ofera maximum de suprafata pentru minimum de volum. Numarul mare de eritrocite in sangele circulant (4.000.000 - 5.000.000 pe mm3) face ca aceste minuscule elemente sa totalizeze o suprafata de 2.500-3000 m2. Cresterea numarului hematiilor se numeste poliglobulie si scaderea, anemie.
Numeroase conditii fiziologice sunt insotite de poliglobulie. Ea va aparea ori de cate ori organismul are nevoie de o cantitate crescuta de 02, ca de exemplu: efortul fizic, ascensiunile pe munti (poliglobulie de altitudine) etc. Rolul important in transportul oxigenului revine hemoglobinei (Hb), component chimic principal al hematiilor, cel care da si culoarea rosie sangelui. Hemoglobina este o proteina complexa, formata dintr-o globulina si o grupare neproteica ce contine fier numita hem.
Fierul are capacitatea de a fixa oxigenul molecular printr-o legatura labila, formand un compus chimic labil numit oxihemoglobina. Fixarea oxigenului se face la nivelul alveolelor pulmonare si legatura se desface la nivelul celulelor, unde 02 este cedat. Tot in mod reversibil (labil) hemoglobina are capacitatea de a lega C02 formand carbohemoglobina. Rezulta ca hemoglobina este un transportor de 02, de la nivel pulmonar la nivel celular, si de C02, de la nivel celular in nivel pulmonar.
Cand in atmosfera, in urma arderilor incomplete, apare CO (oxidul de carbon), se formeaza o combinatie stabila (carboxihemoglobina), hemoglobina avand foarte mare afinitate pentru acest gaz. Este scoasa astfel din functie o parte din hemoglobina si se produce asfixia. Trebuie sa se intervina repede cu aer continand o mare proportie de 02.
Sub actiunea unor substante puternic oxidante (hipermanganat), hemoglobina fixeaza oxigenul atomic printr-o legatura stabila. Se formeaza methemoglobina, care, ca si in cazul oxidului de carbon, poate duce la asfixie. Numarul hematiilor in sangele circulant este asigurat prin mecanisme nervoase si umorale complexe.
In fiecare moment sunt distruse milioane de hematii imbatranite, uzate, dar in acelasi timp un numar egal se formeaza in organele hematopoietice. Se realizeaza astfel echilibrul biologic, universal valabil, intre ce se naste si ce moare. Produsii de degradare ai hematiilor ajung pe cale sangvina la centrii nervosi de reglare ai eritropoiezei, situati in hipotalamus, pe care il stimuleaza. Excitantul fiziologic al acestor centri este insa concentratia oxigenului din sange.
Splina este un rezervor in care pot fi pastrate in depozit un numar mare de hematii. Cand este nevoie de un numar mai mare de hematii in circulatie, atunci se provoaca, pe cale nervoasa si prin hormonul adrenalina, contractia musculaturii splinei si expulzarea elementelor figurate necesare. Ulterior, cand organismul revine in conditii normale, rezervorul splenic se umple din nou, prin retinerea unei parti din hematiile care fusesera in circulatie.
Contractiile splinei pot fi uneori atat de puternice, incat devin dureroase. Leucocitele (globulele albe) sunt elemente figurate celulare ale sangelui lipsite de pigment. Exista trei categorii principale de leucocite: unele care se formeaza in maduva rosie a oaselor (granulocitele), altele care isi au originea in ganglionii limfatici (limfocite) si monocitele in proportie de 74% din tesutul reticuloendotelial.
Granulocitele in proportie de 74% din leucocite participa la apararea organismului prin actiunea lor fagocitara antiinfectioasa. in infectiile locale se produce o mobilizare intensa de granulocite. Acestea trec prin peretii capilarelor (diapedeza) si incep atacul impotriva microorganismelor invadatoare. Pana la urma, pe campul de lupta se concentreaza tot mai multe leucocite, dintre care un mare numar dispar. Abcesul care se formeaza contine: fragmente de celule din tesutul invadat, bacterii fagocitare, bacterii vii, leucocite moarte si leucocite vii. Ansamblul tuturora formeaza puroiul.
Limfocitele in proportie de 22% din leucocite joaca un rol insemnat in procesele de reparare a tesuturilor lezate, in apararea organismului impotriva unor bacili (ex. al tuberculozei si leprei) si in imunitate prin elaborarea de anticorpi. Monocitele in proportie de 4% din leucocite sunt de talie mare. Citoplasma lor este bogata in enzime. Datorita acestora ele au o puternica actiune fagocitara, asemanatoare cu aceea a celulelor macrofage fixe (histiocite) din tesutul reticuloendotelial.
Sistemul reticuloendotelial este o varietate de tesut conjunctiv, format din mai multe feluri de celule, printre care este prezenta si o categorie de celule macrofage fixe (histiocite) din care se considera ca deriva monocitele (macrofage libere). Macrofagele sistemului reticuloendotelial indeplinesc mai multe functii: distrug hematiile si leucocitele alterate, fagociteaza microorganismele si elaboreaza anticorpi.
Sangele este un lichid de culoare rosie, care contine numeroase celule (elemente figurate), fapt pentru care poate fi considerat si ca un adevarat tesut conjunctiv, a carui substanta intercelulara, numita plasma, este lichida. Cantitatea totala de sange in medie pentru un organism de 60-70 kg este 5 1 la barbat si 41 la femeie. Orice crestere sau scadere a masei sangvine este urmata de tulburari in functia aparatului circulator, daca depaseste anumite valori.
Organismul dispune de mijloace potrivite pentru a mentine volumul sangvin in valori apropiate constante. Plasma - este un lichid vascos de culoare galbuie. Reactia plasmei este usor alcalina si aceasta stare este indispensabila desfasurarii proceselor vitale. Mentinerea in limite fiziologice a proprietatilor sangelui depinde de asigurarea unei concentratii relativ constante a elementelor chimice din plasma.
Compozitia chimica
Plasma este alcatuita dintr-un numar mare de substante. Principalii sai constituenti sunt: apa (aproximativ 90%), substante minerale, gaze (Oz, C02, N2), substante organice: protide, glucide, lipide, vitamine, enzime, hormoni, produsi de dezasimilatie. Apa, in organism, se gaseste in cantitate mare, provenind din bauturi, alimente si din transformarile de substante (metabolism).
Apa se elimina din organism pe cale urinara, prin materiile fecale, prin evaporarea pulmonara si prin transpiratia tegumentara. La persoanele sanatoase, intrarile si iesirile de apa se echilibreaza perfect. Cand cantitatea de apa din sange scade, se produce senzatia de sete. In organism, apa indeplineste mai multe roluri importante:
- constituie un mediu excelent de solubilizare a diferitelor substante;
- serveste la transportul substantelor;
- contribuie la mentinerea echilibrului termic al organismului.
Substantele minerale
In mediul intern sunt dizolvate numeroase substante minerale: cloruri, bicarbonati si fosfati de: sodiu (Na), potasiu (K), magneziu (Mg), calciu (Ca). Aceste substante sunt esentiale pentru viata organismului, deoarece indeplinesc urmatoarele roluri:
- asigura echilibrul osmotic al celulelor;
- participa la polarizarea membranelor si conditioneaza excitabilitatea celulara;
- stabilizeaza reactia sangelui (concentratia ionilor de hidrogen), facand ca pH-ul acestuia sa ramana aproape constant (7,3).
Substantele organice
In sange se gasesc diferite categorii de substante organice
- nutrimente si vitamine, absorbite la nivelul tubului digestiv sau eliberate din depozitele organismului (ficat, tesut hipodermic);
- produsi finali de dezasimilatie, care sunt transportati la organele de excretie;
- produsi de secretie interna (hormoni), elaborati de diferite glande endocrine;
- anticorpi, cu rol de aparare a organismului fata de unele microorganisme;
- proteine specifice proprii sangelui (serumalbumina, serumglobulina, fibrinogenul).
Elementele figurate
Globulele rosii (hematiile sau eritrocitele). Asa cum le gasim in sangele circulant, ca niste celule mici, rotunde, cu diametrul de 5-7 microni fara nucleu, reprezinta doar o etapa din viata relativ lunga, de 100-120 de zile, a hematiilor. Pentru a le privi ca adevarate elemente vii trebuie sa le cunoastem din momentul in care se nasc, sa le urmarim in forma lor adulta indeplinindu-si functia pana la moarte .
Globulele rosii iau nastere in tesutul reticulo-endotelial ce se gaseste in maduva oaselor. La nastere, maduva din toate oasele formeaza hematii, fapt ce explica culoarea rosie (maduva rosie). Cu timpul, o parte isi pierde reversibil aceasta capacitate, se incarca cu grasime si devine galbena (maduva galbena). Intre maduva galbena si maduva rosie este un echilibru dinamic, maduva galbena transformandu-se in maduva producatoare de hematii ori de cate ori nevoile organismului o impun.
In maduva oaselor, hematiile sunt celule nucleate. inainte de a intra in torentul circulator isi pierd nucleul (devin mature) si se incarca cu hemoglobina, substanta chimica cu rol in transportul 02 si C02. Pierderea nucleului reprezinta o adaptare functionala care asigura o suprafata mare necesara transportului de gaze respiratorii 02 si C02.
Forma hematiilor este de disc biconcav, forma geometrica ce ofera maximum de suprafata pentru minimum de volum. Numarul mare de eritrocite in sangele circulant (4.000.000 - 5.000.000 pe mm3) face ca aceste minuscule elemente sa totalizeze o suprafata de 2.500-3000 m2. Cresterea numarului hematiilor se numeste poliglobulie si scaderea, anemie.
Numeroase conditii fiziologice sunt insotite de poliglobulie. Ea va aparea ori de cate ori organismul are nevoie de o cantitate crescuta de 02, ca de exemplu: efortul fizic, ascensiunile pe munti (poliglobulie de altitudine) etc. Rolul important in transportul oxigenului revine hemoglobinei (Hb), component chimic principal al hematiilor, cel care da si culoarea rosie sangelui. Hemoglobina este o proteina complexa, formata dintr-o globulina si o grupare neproteica ce contine fier numita hem.
Fierul are capacitatea de a fixa oxigenul molecular printr-o legatura labila, formand un compus chimic labil numit oxihemoglobina. Fixarea oxigenului se face la nivelul alveolelor pulmonare si legatura se desface la nivelul celulelor, unde 02 este cedat. Tot in mod reversibil (labil) hemoglobina are capacitatea de a lega C02 formand carbohemoglobina. Rezulta ca hemoglobina este un transportor de 02, de la nivel pulmonar la nivel celular, si de C02, de la nivel celular in nivel pulmonar.
Cand in atmosfera, in urma arderilor incomplete, apare CO (oxidul de carbon), se formeaza o combinatie stabila (carboxihemoglobina), hemoglobina avand foarte mare afinitate pentru acest gaz. Este scoasa astfel din functie o parte din hemoglobina si se produce asfixia. Trebuie sa se intervina repede cu aer continand o mare proportie de 02.
Sub actiunea unor substante puternic oxidante (hipermanganat), hemoglobina fixeaza oxigenul atomic printr-o legatura stabila. Se formeaza methemoglobina, care, ca si in cazul oxidului de carbon, poate duce la asfixie. Numarul hematiilor in sangele circulant este asigurat prin mecanisme nervoase si umorale complexe.
In fiecare moment sunt distruse milioane de hematii imbatranite, uzate, dar in acelasi timp un numar egal se formeaza in organele hematopoietice. Se realizeaza astfel echilibrul biologic, universal valabil, intre ce se naste si ce moare. Produsii de degradare ai hematiilor ajung pe cale sangvina la centrii nervosi de reglare ai eritropoiezei, situati in hipotalamus, pe care il stimuleaza. Excitantul fiziologic al acestor centri este insa concentratia oxigenului din sange.
Splina este un rezervor in care pot fi pastrate in depozit un numar mare de hematii. Cand este nevoie de un numar mai mare de hematii in circulatie, atunci se provoaca, pe cale nervoasa si prin hormonul adrenalina, contractia musculaturii splinei si expulzarea elementelor figurate necesare. Ulterior, cand organismul revine in conditii normale, rezervorul splenic se umple din nou, prin retinerea unei parti din hematiile care fusesera in circulatie.
Contractiile splinei pot fi uneori atat de puternice, incat devin dureroase. Leucocitele (globulele albe) sunt elemente figurate celulare ale sangelui lipsite de pigment. Exista trei categorii principale de leucocite: unele care se formeaza in maduva rosie a oaselor (granulocitele), altele care isi au originea in ganglionii limfatici (limfocite) si monocitele in proportie de 74% din tesutul reticuloendotelial.
Granulocitele in proportie de 74% din leucocite participa la apararea organismului prin actiunea lor fagocitara antiinfectioasa. in infectiile locale se produce o mobilizare intensa de granulocite. Acestea trec prin peretii capilarelor (diapedeza) si incep atacul impotriva microorganismelor invadatoare. Pana la urma, pe campul de lupta se concentreaza tot mai multe leucocite, dintre care un mare numar dispar. Abcesul care se formeaza contine: fragmente de celule din tesutul invadat, bacterii fagocitare, bacterii vii, leucocite moarte si leucocite vii. Ansamblul tuturora formeaza puroiul.
Limfocitele in proportie de 22% din leucocite joaca un rol insemnat in procesele de reparare a tesuturilor lezate, in apararea organismului impotriva unor bacili (ex. al tuberculozei si leprei) si in imunitate prin elaborarea de anticorpi. Monocitele in proportie de 4% din leucocite sunt de talie mare. Citoplasma lor este bogata in enzime. Datorita acestora ele au o puternica actiune fagocitara, asemanatoare cu aceea a celulelor macrofage fixe (histiocite) din tesutul reticuloendotelial.
Sistemul reticuloendotelial este o varietate de tesut conjunctiv, format din mai multe feluri de celule, printre care este prezenta si o categorie de celule macrofage fixe (histiocite) din care se considera ca deriva monocitele (macrofage libere). Macrofagele sistemului reticuloendotelial indeplinesc mai multe functii: distrug hematiile si leucocitele alterate, fagociteaza microorganismele si elaboreaza anticorpi.
Enciclopedie de biologie, Editura ALL