Mao Zedong

Mao Zedong, sau Mao Tse-tung, om politic chinez (Chao-chan 1983-Beijing 1976). In 1921 aluat parte la fondarea Partidului Comunist Chinez (PCC), dar a mentinut o pozitie secunda, nefiind de acord cu linia conducatoare care identifica in clasa muncitoare mai ales proletariatul urban si mai putin masa taranilor, subiectul central al miscarii revolutionare nationale.

Razboiul civil si eliberarea

Dupa ruptura cu Kuomin-tangul lui Chiang Kai-shek si infrangerea revoltelor muncitoresti din Shanghai si Canton (1927), M. a organizat in regiunea Hunan grupuri inarmate de origine populara care s-au implicat in lupte de gherila impotriva nationalistilor. Pe teritoriile cucerite treptat a avut loc o reforma agrara care a crescut considerabil baza consensului popular si militar al comunistilor si M. a fost ales in 1931 presedinte al noii republici comuniste din Hunan si Kiang-shi. inconjurat de fortele lui Chiang Kai-shek, pentru a scapa de nimicire M. a organizat "marsul cel lung" (X.1934), in timpul caruia a reusit sa-si impuna linia politica, devenind presedinte al PCC (1935). Lupta impotriva invadatorului japonez, condusa impreuna cu Kuomintangul dupa armistitiul incheiat in 1937, i-a permis lui M. sa-si extinda influenta pe intreg teritoriul national. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1946 s-a intors la razboiul civil impotriva lui Chiang Kai-shek. Armata rosie maoista s-a impus si in octombrie 1949 M. a fost numit presedintele noii Republici Populare Chineze.

Crearea Chinei revolutionare

Regimul comunist pe care M. a inceput sa-l realizeze s-a caracterizat fata de cel sovietic mai ales prin refuzul de a sacrifica dezvoltarea agriculturii in vederea crearii unei industrii grele. In primul sau deceniu de presedintie el a supus economia si societatea chineza unui proces radical de transformare, care trebuia sa aiba rezultate dinamice in cooperativele taranesti si in comunitatile populare (unitati administrative si de productie agro-industriala). Opunandu-se destalinizarii si liniei de „coexistenta pasnica" a conducerii sovietice de dupa moartea lui Stalin, M. a denuntat "revizionismul" contrarevolutionar al lui Hrusciov si a URSS pana la ruptura din 1962. Falimentul "marelui salt inainte" asteptat la sfarsitul anilor '50 a alimentat primele critici la adresa conducerii lui M., constrans sa redimensioneze radicalitatea directivelor originare (distrugerea progresiva a comunelor; admiterea partiala a proprietatii individuale).

Revolutia culturala

Leadershipul ideologizat puternic de M. a fost pus in minoritate in 1965 de un front de opozitie favorabila unei linii de guvernare care a pus pe primul plan dezvoltarea economica. Denuntand prezenta unei vointe "revizioniste" in conducerea PCC, M. a lansat un apel catre o "revolutie culturala" (v.) care sa relanseze valorile revolutionare.

Ultimii ani

Al IX-lea Congres al PCC (1969) a insemnat victoria lui M. Totusi, stadiul de anarhie si paralizare productiva in care revolutia culturala adusese tara l-a constrans sa se apropie de pozitiile moderate ale prim ministrului Chou En-lai. In cei sase ani ce au urmat, desi tot mai popular, M. a vazut propria-i politica redimensionata de intarirea liniei pragmatice a lui Chou En-lai, Hua Kuo-feng si Deng Xiaoping, niciodata acceptate de el pe deplin. Dupa moartea sa, afirmarea lui Deng Xiaoping a adus in 1980 un proces de demaoizare care a salvat din figura si opera lui M. doar anii de lupta revolutionara si nationala si primii de presedintie, destinand unei condamnari fara drept de apel intreaga experienta revolutionara culturala.