Enciclopedia Clopotel
Adauga Articol
Dinastiile Zhou si Qin
Dinastiile Zhou si Qin


Se spune despre ultimul suveran din dinastia Shang-Yin, cunoscut sub numele de Zhou din dinastia Yin, ca ar fi trait in fast si desfrau. Se pare ca excesele l-au facut sa piarda Mandatul celest, cu care a fost investita o noua dinastie, in persoana regelui Wu din dinastia Zhou. Este neindoielnic ca civilizatia Shang-Yin a atins un grad ridicat de lux si rafinament care se reflecta in perfectiunea bronzurilor si a armelor de gala gasite in morminte. Mobilierul din interiorul acestora se compune din care de lupta impreuna cu atelajele si cu caii lor, instrumente muzicale (clopote si instrumente litofone), arme, precum si ramasitele a numeroase victime umane si animale sacrificate defunctului.

Noua familie regala aduce obiceiuri mai putin rafinate si obiecte artizanale mai putin elaborate. Insa vechile rituri se mentin totusi in aspectele lor esentiale, asa cum ne-o confirma treptat textele care apar mai tarziu. Scopul acestor rituri, care reprezinta una din particularitatile civilizatiei chineze, este acela de a face manifesta, dar si mai mult, de a mentine si de a reactiva de fiecare data armonia dintre Cer si Pamant. Ca Fiu al Cerului, regele este singurul in drept sa oficieze ceremoniile, care se ordoneaza in functie de anotimpuri, punctele cardinale si miscarile astrelor. Fiecare anotimp va fi asociat cu cate o culoare, care va fi aceea a vesmantului regelui oficiant, cu cate un punct cardinal, cu cate o muzica cu o tonalitate proprie etc. Regele se adreseaza in general stramosilor prin intermediul divinitatilor, iar acestia, reprezentati de tablitele funerare, vor fi informati oficial, cu voce tare, de toate evenimentele importante din viata comunitatii.

La inceputurile dinastiei, regele a acordat feude anumitor membri ai familiei si, de asemenea, urmasilor dinastiei precedente, astfel incat aceasta perpetuare a cultului stramosilor sa-i impiedice pe acestia sa se intoarca impotriva noului monarh. Fiecare principe care stapanea o feuda si-a pus in gand sa construiasca, inspirandu-se dupa modelul regal, pe noul sau domeniu o cetate ale carei caracterisitici geografice si rituale sa-i poata oferi asupra populatiilor dependente un ascendent analog cu cel al regelui asupra intregului imperiu. Astfel s-au fondat mici curti in numeroase districte, fiecare dintre ele necesitand un anturaj de ghicitori, autori de anale si demnitari care sa ajute la afirmarea autoritatii.

Inmultirea progresiva a principatelor, pe care o atesta doveziile arheologice, antreneaza reproducerea modelului puterii. Era de asteptat ca o asemenea organizare sa iste rivalitati, si chiar contestari ale puterii centrale. Astfel, centrele puterii si ale invataturii se inmultesc, incitandu-i pe fiecare dintre acesti principi sau carmuitori, sa se simta regi pe teritoriile lor, o data ce au fost investiti de catre monarhul absolut cu putere asupra unei cetati sau regiuni. Unele asemenea centre, mai importante decat altele, au ajuns cu timpul, sa rivalizeze cu capitala regala, ca prestigiu si ca eficacitate.

Presiunea exercitata de barabarii nesinizati, autonomia crescanda a principilor feudali si sporirea numarului persoanelor suficient de instruite pentru a putea sa le dea sfaturi utile acestor conducatori, a dus la reducerea treptata a puterii regilor Zhou, pana la o dimensiune pur simbolica. Insa aceasta s-a mentinut suficient de puternica, permitandu-le acestor regi sa mai reziste multe secole, dupa pierderea puterii politice. Ultima perioada a domniei lor, intre secolele V si III inaintea erei noastre, poarta, dupa cum vom vedea, numele elocvent de epoca a Regatelor Combatante.

Sa revenim, insa, la inceputurile acestei dinastii, la vremea la care intemeietorul sau, regele Wu ii conferea, din pietate filiala, tatalui sau, titlul de rege Wen. Aceste nume, simbolice cu precadere, au fost adesea reluate de alti regi intemeietori de dinastii. Semnul chinez wen desemneaza de fapt virtutile culturale, educatia si civilizatia, in timp ce wu denumeste virtutile martiale si razboinice. Aceste domenii reprezinta de fapt intreaga sfera a activitatii umane care este astfel ilustrata de primii doi suverani ai dinastiei. Un alt fiu al regelui Wen, care a fost tutorele propriului sau nepot, regele Cheng, de fapt al doilea suveran al dinastiei care a domnit efectiv, este recunoscut si el ca erou civilizator. Este vorba de Zhougong, ducele din Zhou, pretuit in mod special de Confucius care a vazut in el exemplul inteleptului ajuns ministru, care a stiut sa reziste tentatiei puterii, dandu-se la o parte pentru a-i lasa locul nepotului sau, cand acesta a ajuns la majorat.

Acestor trei personalitati - regelui Wen, regelui Wu si lui Zhougong -le-a fost atribuit, in primele texte ale literaturii si istoriei chineze un loc echivalent cu acela ai eroilor homerici in cultura greaca. De altfel, aceasta perioada, dintre secolele X si VIII, este cadrul constituirii, atat in Orient cat si in Occident, a unor texte fondatoare care vor juca de-a lungul istoriei roluri asemanatoare in aceste doua civilizatii.

In ciuda prestigiului de care se bucura fondatorii sai, este neindoielnic ca preluarea puterii de catre dinastia Zhou este insotita de o scadere a rafinamentului. Astfel regresia artizanatului, reflectata de diferenta calitativa neta din constitutia bronzurilor si de motivele sarace care le decoreaza, este insotita de o remarcabila scadere a numarului de victime, in special umane, sacrificate in cadrul riturilor funerare. O asemenea evolutie este explicabila, fiind potrivita cu condamnarea exceselor si desfraului ultimului suveran Shang-Yin.

in cursul primelor secole ale existentei sale, pana in 771, dinastia Zhou si-a avut capitala in Shaanxi. La aceasta data, capitala a cazut in urma unei incursiuni barbare bruste, aceasta cadere fiind favorizata de o revolta a prinicipilor feudali. in 770, regele Ping isi instaleaza noua capitala la Luoyi, actualul Luoyang din Henan. Incepand din acest moment, puterea regala a inceput sa decada din ce in ce mai mult.

Prima cronica istorica chineza evoca evenimentele petrecute intre anul 772 si primul sfert al secolului V la curtea Zhou, precum si in diferitele principate. De aceea, aceasta epoca este numita epoca Primaverilor si a Toamnelor, epoca ale carei evenimente sunt istorisite in anale (expresia chineza care semnifica „anale" este literal aceea de „primavara-toamna"). in aceasta epoca se plaseaza perioada numita a Hegemonilor. in cursul acesteia, intre 685 si 591, diferiti principi, al caror numar este redus la cinci, pentru a intra in mod simbolic in sistemul clasificator bazat pe cifra cinci (care cuprinde, intre altele, cinci elemente sau agenti, cele cinci directii, cele cinci note muzicale, cele cinci culori etc), il vor constrange succesiv pe Fiul Cerului sa-i recunoasca drept „Protectori ai Tronului", ceea ce in traditia sinologica se traduce prin Hegemon.

Scaderea prestigiului politic si militar al Fiului Cerului nu-i stirbesc cu nimic rolul ritual si simbolic. Astfel, de la acesta isi primesc conducatorii feudali fieful, chiar daca este constrans sa faca acest lucru, si tot el este garantul ordinii lumii, nimeni neindraznind sa se atinga de persoana sa, decat cu pretextul de a-l proteja de un pericol iminent. Conform mentalitatii chineze, intreaga comunitate este asemenea unui corp omenesc ce nu ar putea exista daca ar fi lipsit de cap, ori de la inceputul istoriei, acest cap necesar si recunoscut este reprezentat de persoana Fiului Cerului.

Nu ne putem abtine sa nu comparam rivalitatile necontenite care se isca intre regatele chineze cu luptele dintre cetatile grecesti. Fiecare dintre aceste principate provine din cetatile-palate care au inflorit in dinastia Shang-Yin, iar evolutia semantica a cuvantului prin care sunt desemnate (guo), si care a trecut de la sensul de „targ", „oras" la cel de „principat", de „regat", de „tara", pe care si l-a pastrat in chineza moderna, arata clar ca aceste principate isi au adesea originea in niste domenii intinse. Astfel stau lucrurile, cu precadere in cazul regiunilor Qin - de la granitele Shaanxi-ului si ale Gansu-ului de astazi, Jin -din Shaanxi-ul de astazi, Qi - din Shandong-ul de astazi, Chu - de pe Fluviul Galben in Hubei-ul si Hunan-ul de astazi.

Prin reproducerea schemei traditionale a puterii, aceste state, in continuare subordonate in mod ritual tronului dinastiei Zhou, au obtinut si cucerit treptat suprematia asupra lumii chineze. in aceasta perioada, rivalitatea lor n-a facut decat sa creasca si fiecare dintre ele s-a confruntat cu necesitatea de a gasi metode proprii de a-si face mai puternic simtita autoritatea. Astfel, intre secolele VI si IV, fiecare regat a fost deci cadrul unor importante reforme politice, strategice si economice.

Pe plan politic, extinderea posesiunilor fiecarui principe este insotita de grija de a evita o situatie in care cei aflati sub conducerea sa sa ajunga la un stadiu de cvasi-independenta, stadiu in care principele insusi se gaseste fata de Fiul Cerului. Aceasta situatie este necesara, cu atat mai mult cu cat acesta din urma este singurul care beneficiaza de o importanta emblematica, atat de mare, incat vor trebui sa treaca mai multe secole pana cind cei mai puternici principi vor indrazni sa reclame Tronul simbolic pe care acesta continua sa-l ocupe. Exigenta impusa a unei eficacitati administrative ii determina pe principi sa adopte coduri de legi scrise, sa intreprinda reforme administrative si fiscale si sa incerce sa ia in stapanire noi averi. Instaurarea diviziunilor administrative, reglementarea mai stricta si atribuirea resurselor miniere si forestiere statului, inlocuirea elitelor ereditare cu functionari numiti de principi se indreapta in aceeasi directie cu cercetarile intreprinse de catre ganditori. Primul dintre acestia care a incearcat sa gaseasca mijloace pentru a remedia dezordinea si insecuritatea crescanda a fost Confucius (551-479 i.e.n.), anumiti discipoli ai sai fiind la originea a numeroase reforme din mai multe regate.

Pe plan strategic, reflectiile fondate pe observarea atat a legilor naturale cat si a comportamentului uman determina elaborarea unor teorii foarte avansate, care fac din manualele de strategie scrise in aceasta perioada, ca de exemplu cele ale lui Sun Bin si ale lui Sunzi pastrate pana in zilele noastre, niste veritabile masini de razboi, care nu si-au pierdut nici acum eficacitatea. Aici, trebuie sa adaugam si un numar de inovatii ca de exemplu constituirea infanteriei in secolul VI, si apoi a cavaleriei in secolul IV, in timp ce arbaleta si catapulta au fost inventate in secolul V.

Din punct de vedere economic, sunt intreprinse mari lucrari in vederea defrisarii, a irigarii si a apararii, sunt organizate piete si retele comerciale si se constituie marile averi ale negustorilor-antreprenori, mai ales datorita descoperirii fontei de fier realizata la scara mare, ceea ce necesita punerea la punct a unei adevarate industrii. Mai asistam si la aparitia unei industrii artizanale private, in vreme ce, in epoca anterioara, artizanatul depinsese exclusiv de palat. Tot in aceasta epoca incep sa fie folosite moneda si contractele scrise.

Structura tripartita a regatelor Jin, survenita in 453 inaintea erei noastre in urma luptelor intre mai multe familii de seama din acest principat, marcheaza in mod traditional inceputul epocii numite epoca Regatelor Combatante, care va lua sfarsit in 222 o data cu extinderea suprematiei regatului Qin peste intregul teritoriu chinez de atunci. in afara de faptul ca ilustreaza perfect atmosfera din aceea vreme, denumirea de „Regate Combatante" ne ofera si o alta informatie: desfasurarea procesului de uzurpare intreprins de conducatorii feudali, care au smuls de la Fiul Cerului binecuvantarea ascociata cu titlul de rege (wang), rezervat pana la aceea data numai regilor din dinastia Zhou. Aparitia unei clase de carturari itineranti permite multor principi sa beneficieze de sfaturile luminate ale unor consilieri instruiti si experimentati. Acestia sunt cei care au conceput reformele aplicate in acea perioada.

Anumite regate din acea vreme, care au fost deja mentionate, si altele, nementionate pana acum, au facut astfel apel la carturari, a caror bogatie spirituala si ale caror numeroase idei se reflecta in expresia Cele o Suta de Scoli, expresie care exprima efervescenta intelectuala exceptionala din acele timpuri zbuciumate. Astfel, regele Xuan (342-324 i.e.n.), din regatul Qi, organizase un fel de universitate in care veneau sa dezbata, sa predea si sa discute cei mai de seama invatati ai vremii. Marea problema din aceea epoca nu era - cu exceptia cazului sofistilor (mingjia) care nu pregetau sa demonstreze ca o oaie poate avea trei urechi - aceea de a alcatui teorii infailibile din punct de vedere logic, ci mai degraba aceea de a gasi un remediu pentru dezbinarea si luptele care domninau lumea chineza de la acea data.

Dintre toate aceste regate, regatul Qin, care beneficiase deja in trecut de hegemonie, a intreprins transformarile cele mai radicale. Ideea de totala suprematie a legii statului, de rol al legii mai important decat cel jucat de privilegiile capatate prin nastere sau de rang si care a conferit numele de legism ideologiei care permite regatului Qin sa-si extinda stapanirea asupra celorlalte regate chineze, a determinat o remaniere a valorilor si a functionarii societatii. Acest regat a inceput sa adopte structurile unui stat in intregime axat pe razboi si pe eficacitatea economica, in secolul IV inaintea erei noastre, sub influenta ministrului si teoreticianului Shang Yang. Scopul acestor transformari a fost acela de a ajunge la o functionare atat de desavarsita a mecanismelor socio-economice incat nici un individ, nici un grup de indivizi sa nu aiba mijloacele sa i se opuna.

In aceeasi perioada, unul, apoi doi regi din principatele chineze au facut scurte tentative de a uzurpa titlul imperial care cazuse de mult in desuetudine, nesocotind existenta teoretica a Fiului Cerului. Asemenea tentative nu au durat decat cateva luni, dar au slabit si mai mult pozitia regelui Zhou. in cursul luptelor crancene care se instapanisera, insotite de numeroase aliante, de tradari, de rasturnari de situatie, de multe jafuri si masacre, in anul 256 inaintea erei noastre, dupa cincizeci si noua de ani ai unei domnii lipsita de fapt de o reala autoritate, regele Nan din Zhou, care avusese imprudenta de a lua apararea regatelor atacate de Qin, a fost detronat de regele Qin. Numeroasele principate de altadata au disparut atunci, lasand loc catorva regate mai vaste, al caror numar a scazut treptat (douasprezece, sapte, cinci...)

Forta militara, care recurgea in mod sistematic la coruptie, la tradare, spionaj si la asasinat, a asigurat pina la urma regatului Qin, de unde provine numele de China, atribuit Tarii de Mijloc de majoritatea occidentalilor, in 222 inaintea erei noastre, dominatia asupra teritoriilor care apartinusera regatelor destramate unele dupa altele, precum si posibilitatea de a fonda o noua dinastie care a inlocuit dinastia Zhou. Atunci a luat regele Zheng din Qin, care urcase pe tronul acestui regat in 246, numele de Suveran August al dinastiei Qin. El este cunoscut in istorie sub numele de Qin Shi Huangdi si a inaugurat noua dinastie care a inceput oficial cu anul 221.

Conform textelor, se pare ca au fost taiate sute de mii de capete pentru a se ajunge la acest rezulat si ca promisiunile de a cruta viata au fost nesocotite. Sistemul de recompense si de promovari se baza, in regimul Qin, pe numarul de capete de dusmani taiate. Era deci un regim dur, un adevarat regim politienesc, care s-a instapanit in toata China din acea vreme. In acelasi timp, guvernul lui Qin Shi Huangdi, aflat sub influenta legistului Li Si (mort in 208 inaintea erei noastre), fost discipol al filosofului legist Han Feizi, si facand parte din cercul confucianistului Xunzi, a intreprins un urias proces de unificare. Am putea vorbi chiar despre standardizare, caci procesul de unificare a fost aplicat tuturor detaliilor vietii cotidiene. Acest proces se centreaza asupra intregii vieti civile si militare, de la moneda pana la unitatile de masura, oprindu-se atat asupra osiilor carelor cat si asupra drumurilor, realizand un decupaj - sistematic al teritoriului tarii in circumscriptii, reformand legile penale si scrierea, comertul si artizanatul. Vechea nobilime a fost decimata si exilata, ca si multi dintre negustori si artizani; invatatilor, la randul lor, le-a fost ingradita activitatea, lucrarile lor erau supravegheate indeaproape si, in afara de tratatele de divinatie, de agricultura sau de medicina, numai ideologia oficiala era permisa. Faimosul edict din 213 a ratificat aceasta situatie, instaurand pedeapsa cu moartea pentru carturarii nesupusi si specificand ca toate textele neautorizate aveau sa fie distruse. Toate deplasarile erau de asemenea controlate strict printr-un sistem de pasapoarte si de registre politienesti de care dispuneau toti hangiii Imperiului.

Un asemenea corp de reforme avea drept obiectiv afirmarea autoritatii noii dinastii timp de zece mii de ani. Dar excesele unui regim absolut, care functiona pe baza spionajului si a denunturilor organizate, un regim complet strain de aspiratiile personale, familiale si intelectuale ale supusilor sai, care excludea simpla posibilitate de a trai in pace dupa atata zbucium, era de la inceput condamnat la o existenta scurta.

Cu toate acestea, mostenirea lasata de aceasta dinastie care a durat atat de putin este de o importanta capitala pentru intreaga istorie a Chinei. Titlul imperial a putut astfel sa supravietuiasca timp de mai mult de doua milenii in ciuda amintirii odioase pe care a lasat-o cel care l-a purtat primul, pentru ca el corespunde imaginii unei unitati a tinuturilor Chinei, care ramane un model si in zilele noastre. Nu trebuie sa vedem istoria Chinei ca pe o succesiune de dinastii asemanatoare unele cu celelalte, durand intr-o tara imuabila si autarhica. Trebuie s-o vedem ca pe o incercare permanent reinnoita de a oferi, in interiorul acestei unitati, un echilibru influentelor venite din toate colturile, modurilor de trai extrem de variate, conditiilor geografice diverse, si, in acelasi timp, ca pe o tendinta, care se face simtita si la inceputul secolului XXI, catre separarea regiuniilor dintre care multe sunt totusi mostenitoare ale unei civilizatii comune. Astfel, adevarata obsesie a conducatorilor chinezi a fost mereu efortul catre unificare, al carui model si arhetip se regasesc in actiunile lui Qin Shi Huangdi. Multe dintre masurile adoptate de marele unificator i-au supravietuit. Ele au facut cu adevarat posibila organizarea si administrarea unui imperiu ale carui dimensiuni au parut enorme inca din Antichitate. Sub dinastia Qin, acesta se intindea deja pana la Oceanul Indian, cu orasul Nanhai, care avea sa devina Canton (Guangzhou), la vest; acoperea o buna parte din Sichuan-ul si Shanxi-ul de astazi, precum si jumatate din Gansu, in timp ce la nord, depasea cu mult actualul Beijing, numit atunci mai intai Ji, si mai apoi Yan. Qin Shi Huangdi a fost cel care a inaugurat, la scara larga, o modalitate de populare a noilor teritorii, care a fost aplicata pana in zilele noastre de diversele guverne chineze: aceea a deplasarii de populatii.

Inca din aceasta epoca, adica din momentul in care extensiunea spatiului chinez n-a mai fost realizata prin alipirea regatelor sinizate, ci prin anexarea regiunilor de frontiera populate, cu exceptia sudului, de catre nomazi, imperiul chinez a inceput sa intre in contact cu populatiile turco-mongole, la nord, apoi cu tibetanii la vest. Primii mari dusmani ai imperiului au fost Xiongnu, cunoscuti in Occident sub numele de huni, a caror unitatA se realizase in acelasi moment cu aceea a Chinei, impotriva lor a fost ridicat Marele Zid, construit in parte din unirea unor portiuni existente, deja construite de regatele epocii precedente, care nu fusesera demolate de fortele militare dusmane.

Moartea lui Qin Shi Huangdi, survenita in 210 inaintea erei noastre in timpul uneia din numeroasele sale calatorii prin Imperiu, a fost tinuta ascunsa cat de mult timp s-a putut. Aceasta era dovada fragilitatii unui edificiu intemeiat in principal pe personalitatea exceptionala a imparatului. A fost ingropat cu mare pompa intr-un mormant pe care arheologii l-au facut cunoscut lumii intregi. Succesorul sau, Er Shi Huangdi, un tanar incapabil sa guverneze si foarte prost sfatuit de catre un prim-ministru preocupat sa-l indeparteze de la putere, nu a domnit decat doi ani, inainte de a fi impins la sinucidere in 207. Se parea astfel ca Imperiul chinez era sortit sa cada intr-o indelungata si apasatoare anarhie.

China Clasica - Editua All

Clopotel.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe website-ul nostru. Prin click pe butonul "Accepta" accepti utilizarea modulelor cookie. Daca ai nevoie de mai multe detalii despre cum functioneaza acestea, citeste Politica de confidentialitate