Teocratia este forma de guvernamant in care puterea politica este subordonata puterii religioase sau este exercitata in numele acesteia. Teocratia s-a manifestat istoric in doua forme diferite: ca guvernare a unei caste de transmitatori ai vointei divine, formata din profeti si preoti (exemplu tipic este cazul Tibetului lamaist); sau ca guvernare de catre un suveran caruia i se atribuia o investitura de origine divina.

In Europa, gandirea teocratica a fost exprimata prin teoria avansata de Parintii Bisericii asupra intaietatii datoriei supusilor catre Dumnezeu fata de datoria lor catre stat. Totusi, incercarea cea mai semnificativa de impunere a teocratiei a avut loc intre sec. XI si XIV prin papii Grigore VII, Inocentiu III si, mai ales, Bonifaciu VIII care au ilustrat teoria superioritatii puterii pontificale asupra celei imperiale, revendicand dreptul de guverna atat spiritual cat si temporal.