Enciclopedia clopotel
Democratia
Democratia este forma de guvernamant (gr.: demos, popor si kratos, dominatie, putere), in care detinerea puterii este atribuita poporului. Atat in manifestarile sale institutionale cat si in expresia ei teoretica, democratia a capatat de-a lungul secolelor caracteristici din cele mai diferite.
Democratia in Antichitate
Ideea de democratie care a aparut in Grecia antica a fost alaturata unor concepte ca „iso-nomie" (egalitatea tuturor in fata legilor), „libertate" (conditie pentru exercitarea drepturilor politice), „iso-cratie" (egalitatea puterii), „isogorie" (egala libertate de exprimare). Modul de a concepe aceasta „guvernare a poporului" a fost insa deosebit de bine structurat. Chiar Herodot a indicat calitatile si defectele formelor de guvernamant: doar democratia ar realiza egalitatea, libertatea si isonomia; aristocratia ar putea fi preferata pentru ca inseamna guvernarea celor mai buni; monarhia s-ar distinge prin capacitate decizionala. In tipologia lui Platon democratia este guvernarea celor multi, dar si a celor saraci. Pentru Aristotel democratia este situata intre formele degenerate, ca putere exercitata nu „de cei multi", ci „pentru cei saraci", adica in vederea unui interes partinitor. Modelul aristotelic (care considera ca fiind, in cele din urma, formele de guvernamant cele mai indicate formele „mixte") va fi acceptat in repetate randuri de gandirea occidentala.
Experienta romana
Nu mai mica este si influenta pe care experienta Romei a exercitat-o asupra ideii de democratie in special perioada republicana ofera un important model institutional. S-a afirmat liberul acces al cetatenilor la diferitele functii dupa ce Legea celor XII Table (451 i.Hr.) stabilise egalitatea juridica dintre patricieni si plebei. Adunarile comitiilor exercitau puterea legislativa si judiciara. Chiar rolul moderator pe care-l juca Senatul (care ramanea o emanatie a patriciatului) se reinnoia prin cooptarea si a celor care ocupasera in trecut functii publice, intre timp, o organizare juridica tot mai rafinata conferea siguranta normelor.
Componente democratice ale gandirii medievale
In epoca medievala redescoperirea filozofiei politice clasice, in special a celei aristocratice, dar si egalitarismul gandirii evanghelice crestine si in cele din urma inflorirea primelor teorii contractualiste au indreptat din nou interesul spre democratie. Alaturi de traditionala idee a originii divine a puterii a inceput sa se afirme principiul legitimitatii populare, folosit in special de catre imperiu pentru a se opune papalitatii. Treptat a capatat forma, sub efectul teoriilor lui Aristotel, preluat de catre Sf. Tbma de Aquino, ideea unui contract originar, prin care membrii societatii se supuneau principelui. Fundamentata in acest sens este lucrarea Defensorpacis (1324) a lui Marsilio din Padova: puterea suverana consta in a face legi, al caror beneficiar este intotdeauna poporul (universitas civium) sau acea parte a lui care este predominanta (valentiorpars). Legislatorului ii revine si puterea de a-l pedepsi si eventual de a-l detrona pe principe in vederea unui avantaj comun.
De la comune la statul modern
Marsilio cunostea bine experienta guvernelor comunale italiene (v. comune). Dar in acest sistem, bazat pe ierarhia si pe aparatul corporativ (v. corporatii), lipsea complet orice si republica, care nu se identificau cu democratia, dar aveau idee de egalitate intre indivizi. Mai tarziu, Machiavelli unele din caracteristicile ei (de ex., impartirea puterii a recunoscut doar doua forme de guvernamant: monarhia intre mai multe grupuri colective). J. Althusius (Politica methodice digesta, 1603) a facut inca un pas spre suveranitatea poporului, recunoscand dreptul de opozitie fata de cel care ar fi pretins sa guverneze impotriva vointei celor guvernati. Imaginea poporului suveran s-a conturat in buna parte inca din perioada razboaielor religioase: principele primeste puterea de la popor si trebuie s-o exercite in limitele acestei insarcinari, fara a pretinde sa se amestece in materie de credinta. Aceasta evolutie a dat un puternic impuls si legitimitate luptelor duse in sec. XVII de catre Parlamentul englez impotriva coroanei (v. revolutia engleza).
Democratia in epoca moderna
In gandirea iluminista (Montesquieu si Rousseau, in special) si in ideologiile revolutionare din America si Franta s-au afirmat principiile democratice in mod definitiv impotriva absolutismului. Rousseau a imbinat in teoria contractului social ideea existentei unei vointe generale (inalienabila si indivizibila) a colectivitatii, refuzul oricarei vointe politice individuale sau de partid, invatatura oferita de putinele exemple de democratie directa si aspiratie spre un sistem egalitar in care toti sa ia parte la elaborarea legilor. Democratia care se putea realiza in practica nu era insa, pentru Rousseau, cea directa (proprie doar statelor mici), ci cea reprezentativa. Aceasta idee si-a gasit aplicarea la sfarsitul sec. XVIII in constitutia SUA (si a fiecarui stat care face parte din SUA) ca si in cele create de Revolutia franceza. De atunci conceptul de democratie a fost indisolubil legat de cel de reprezentare politica si de existenta a unei adunari alcatuite din delegati ai poporului.
De la liberalism la democratie
In sec. XIX atentia teoreticienilor democratici s-a indreptat spre garantarea libertatilor si drepturilor fundamentale ale cetatenilor, ocrotind o zona privata si evitand excesele iacobinilor din democratia revolutionara, care s-a dorit sa se impuna prin teroare. Un curent de gandire „garantist" si liberal (de la B. Constant pana la J.S. Mill) a concentrat atentia asupra aspectelor juridico-formale ale democratiei, in timp ce Alexis de Tocqueville in lucrarea sa Democratia in America (1835-1840) a recunoscut ca exista o mai mare participare politica in America fata de Europa. In dezbaterea politica conceptul de democratie a fost in mod esential opus liberalismului, tinzand spre integrarea maselor populare in stat si militand impotriva restrictiilor de tip censitar asupra dreptului de vot. O raspandire reala a democratiei in democratie crestina, sintagma prin care se defineste ansamblul miscarilor si partidelor de inspiratie catolica care au aparut in Europa si in America Latina incepand de la sfarsitul sec. XIX sub impulsul pontificatului lui Leon XIII.
Formalismul contemporan
In opozitie cu aceste modele se afla viziunea elitista a teoriei clasice politice (G. Mosca si V. Pareto), care a dus la reinterpretarea democratiei ca o modalitate - printre multe altele - de selectare si recrutare a detinatorilor puterii. Mai precis, in anii '40 ai sec. XX, J. Schumpeter sustinea ca exista democratie acolo unde se obtine puterea printr-o lupta care are drept scop votul poporului. Pe aceeasi linie s-a situat si gandirea lui K. Popper sau a lui H. Kelsen. In felul acesta democratia s-a indepartat treptat de intelesul generic de „guvern al poporului", pentru a fi definita pe baza existentei unor conditii formale si procedurale imposibil de evitat: libertatea de asociere, de gandire, de informare; dreptul de vot si alegeri libere; dreptul liderilor politici de a se confrunta intre ei in vederea obtinerii consensului; posibilitatea de acces la functiile publice; controlul politicii fortelor aflate la guvernare din partea opozitiei si alternarea la guvernare. In ciuda acestui fapt a persistat o viziune care opune o democratie „de substanta" celei pur si simplu „formale": ea a avut o mare influenta in cursul evolutiei sistemelor democratice in promovarea drepturilor sociale ale cetatenilor (Welfare State). Aceste dinamici, impletite cu mostenirea liberala, au dus la configurarea, in lumea occidentala cu economie capitalista, a experientelor asa-numitelor regimuri „liberal-democrate".
Democratia in Antichitate
Ideea de democratie care a aparut in Grecia antica a fost alaturata unor concepte ca „iso-nomie" (egalitatea tuturor in fata legilor), „libertate" (conditie pentru exercitarea drepturilor politice), „iso-cratie" (egalitatea puterii), „isogorie" (egala libertate de exprimare). Modul de a concepe aceasta „guvernare a poporului" a fost insa deosebit de bine structurat. Chiar Herodot a indicat calitatile si defectele formelor de guvernamant: doar democratia ar realiza egalitatea, libertatea si isonomia; aristocratia ar putea fi preferata pentru ca inseamna guvernarea celor mai buni; monarhia s-ar distinge prin capacitate decizionala. In tipologia lui Platon democratia este guvernarea celor multi, dar si a celor saraci. Pentru Aristotel democratia este situata intre formele degenerate, ca putere exercitata nu „de cei multi", ci „pentru cei saraci", adica in vederea unui interes partinitor. Modelul aristotelic (care considera ca fiind, in cele din urma, formele de guvernamant cele mai indicate formele „mixte") va fi acceptat in repetate randuri de gandirea occidentala.
Experienta romana
Nu mai mica este si influenta pe care experienta Romei a exercitat-o asupra ideii de democratie in special perioada republicana ofera un important model institutional. S-a afirmat liberul acces al cetatenilor la diferitele functii dupa ce Legea celor XII Table (451 i.Hr.) stabilise egalitatea juridica dintre patricieni si plebei. Adunarile comitiilor exercitau puterea legislativa si judiciara. Chiar rolul moderator pe care-l juca Senatul (care ramanea o emanatie a patriciatului) se reinnoia prin cooptarea si a celor care ocupasera in trecut functii publice, intre timp, o organizare juridica tot mai rafinata conferea siguranta normelor.
Componente democratice ale gandirii medievale
In epoca medievala redescoperirea filozofiei politice clasice, in special a celei aristocratice, dar si egalitarismul gandirii evanghelice crestine si in cele din urma inflorirea primelor teorii contractualiste au indreptat din nou interesul spre democratie. Alaturi de traditionala idee a originii divine a puterii a inceput sa se afirme principiul legitimitatii populare, folosit in special de catre imperiu pentru a se opune papalitatii. Treptat a capatat forma, sub efectul teoriilor lui Aristotel, preluat de catre Sf. Tbma de Aquino, ideea unui contract originar, prin care membrii societatii se supuneau principelui. Fundamentata in acest sens este lucrarea Defensorpacis (1324) a lui Marsilio din Padova: puterea suverana consta in a face legi, al caror beneficiar este intotdeauna poporul (universitas civium) sau acea parte a lui care este predominanta (valentiorpars). Legislatorului ii revine si puterea de a-l pedepsi si eventual de a-l detrona pe principe in vederea unui avantaj comun.
De la comune la statul modern
Marsilio cunostea bine experienta guvernelor comunale italiene (v. comune). Dar in acest sistem, bazat pe ierarhia si pe aparatul corporativ (v. corporatii), lipsea complet orice si republica, care nu se identificau cu democratia, dar aveau idee de egalitate intre indivizi. Mai tarziu, Machiavelli unele din caracteristicile ei (de ex., impartirea puterii a recunoscut doar doua forme de guvernamant: monarhia intre mai multe grupuri colective). J. Althusius (Politica methodice digesta, 1603) a facut inca un pas spre suveranitatea poporului, recunoscand dreptul de opozitie fata de cel care ar fi pretins sa guverneze impotriva vointei celor guvernati. Imaginea poporului suveran s-a conturat in buna parte inca din perioada razboaielor religioase: principele primeste puterea de la popor si trebuie s-o exercite in limitele acestei insarcinari, fara a pretinde sa se amestece in materie de credinta. Aceasta evolutie a dat un puternic impuls si legitimitate luptelor duse in sec. XVII de catre Parlamentul englez impotriva coroanei (v. revolutia engleza).
Democratia in epoca moderna
In gandirea iluminista (Montesquieu si Rousseau, in special) si in ideologiile revolutionare din America si Franta s-au afirmat principiile democratice in mod definitiv impotriva absolutismului. Rousseau a imbinat in teoria contractului social ideea existentei unei vointe generale (inalienabila si indivizibila) a colectivitatii, refuzul oricarei vointe politice individuale sau de partid, invatatura oferita de putinele exemple de democratie directa si aspiratie spre un sistem egalitar in care toti sa ia parte la elaborarea legilor. Democratia care se putea realiza in practica nu era insa, pentru Rousseau, cea directa (proprie doar statelor mici), ci cea reprezentativa. Aceasta idee si-a gasit aplicarea la sfarsitul sec. XVIII in constitutia SUA (si a fiecarui stat care face parte din SUA) ca si in cele create de Revolutia franceza. De atunci conceptul de democratie a fost indisolubil legat de cel de reprezentare politica si de existenta a unei adunari alcatuite din delegati ai poporului.
De la liberalism la democratie
In sec. XIX atentia teoreticienilor democratici s-a indreptat spre garantarea libertatilor si drepturilor fundamentale ale cetatenilor, ocrotind o zona privata si evitand excesele iacobinilor din democratia revolutionara, care s-a dorit sa se impuna prin teroare. Un curent de gandire „garantist" si liberal (de la B. Constant pana la J.S. Mill) a concentrat atentia asupra aspectelor juridico-formale ale democratiei, in timp ce Alexis de Tocqueville in lucrarea sa Democratia in America (1835-1840) a recunoscut ca exista o mai mare participare politica in America fata de Europa. In dezbaterea politica conceptul de democratie a fost in mod esential opus liberalismului, tinzand spre integrarea maselor populare in stat si militand impotriva restrictiilor de tip censitar asupra dreptului de vot. O raspandire reala a democratiei in democratie crestina, sintagma prin care se defineste ansamblul miscarilor si partidelor de inspiratie catolica care au aparut in Europa si in America Latina incepand de la sfarsitul sec. XIX sub impulsul pontificatului lui Leon XIII.
Formalismul contemporan
In opozitie cu aceste modele se afla viziunea elitista a teoriei clasice politice (G. Mosca si V. Pareto), care a dus la reinterpretarea democratiei ca o modalitate - printre multe altele - de selectare si recrutare a detinatorilor puterii. Mai precis, in anii '40 ai sec. XX, J. Schumpeter sustinea ca exista democratie acolo unde se obtine puterea printr-o lupta care are drept scop votul poporului. Pe aceeasi linie s-a situat si gandirea lui K. Popper sau a lui H. Kelsen. In felul acesta democratia s-a indepartat treptat de intelesul generic de „guvern al poporului", pentru a fi definita pe baza existentei unor conditii formale si procedurale imposibil de evitat: libertatea de asociere, de gandire, de informare; dreptul de vot si alegeri libere; dreptul liderilor politici de a se confrunta intre ei in vederea obtinerii consensului; posibilitatea de acces la functiile publice; controlul politicii fortelor aflate la guvernare din partea opozitiei si alternarea la guvernare. In ciuda acestui fapt a persistat o viziune care opune o democratie „de substanta" celei pur si simplu „formale": ea a avut o mare influenta in cursul evolutiei sistemelor democratice in promovarea drepturilor sociale ale cetatenilor (Welfare State). Aceste dinamici, impletite cu mostenirea liberala, au dus la configurarea, in lumea occidentala cu economie capitalista, a experientelor asa-numitelor regimuri „liberal-democrate".
Enciclopedie de Istorie Universala - Editura All