Enciclopedia clopotel
Absolutism
Absolutismul este forma de regim politic in care autoritatea suprema exercita puterea fara a depinde sau a fi controlata de alte institutii, superioare sau inferioare. Aceasta nu inseamna ca cel care detine puterea, definit legibus solutus (independent de lege) este lipsit de limite fata de propriile decizii. Pentru el sunt valabile atat regulile fundamentale care tin de practica guvernarii, cat si cele naturale si divine. Caracteristica absolutismului, care il face diferit fata de o dictatura sau o tiranie, poate fi remarcata numai daca este observata o forma istorica anume, de organizare a puterii: adica cea a statelor monarhice moderne din Europa, intre sec. XV si XVII.
Un termen specific
In mod paradoxal, termenul de absolutism a aparut in perioada de sfarsit al sec. XVIII si prima jumatate a sec. XIX, chiar in momentul in care fenomenul respectiv disparea o data cu Revolutia franceza. Cuvantul dorea sa sublinieze aspectele negative ale puterii monarhice nelimitate. Mai dificila este identificarea originilor regimurilor absolutiste, ale caror anticipari ar trebui depistate chiar in sec. XIII si XV Cu siguranta perioada definitorie a a. trebuie plasata intre sec. XVI si XVIII, o data cu dezvoltarea marilor monarhii nationale din Europa (cu toate ca existau uneori diferente importante intre absolutismul francez, englez si german). Desi nu era folosit direct termenul de absolutism, aceasta politica a fost exprimata teoretic de ganditori precum J. Bodin si T. Hobbes.
Centralizarea si rationalitatea puterii
O trasatura comuna a acestor experiente istorice a fost tendinta suveranilor de a concentra in propria persoana toate puterile statului, chiar daca prin forme si modalitati operative diferite (absolutismul lui Ludovic XIV al Frantei a fost intemeiat pe dreptul divin, in timp ce al lui Frederic II al Prusiei a fost inspirat din principiile iluministe). Alte aspecte importante de absolutism s-au manifestat ca tendinte de lunga durata. Astfel a avut loc emanciparea definitiva a statelor (sau monarhiilor) fata de puterile „universale", precum imperiul si papalitatea, in legatura cu procesul de separare a politicii de teologie si de religie. Un alt rezultat al absolutismului a fost aparitia unei birocratii si a unei administratii, unitare, care au incercat sa reduca la minim sfera de actiune si autonomie a organelor locale si dorinta lor de a participa la politica centrala. Functia legislativa a fost atribuita statului, facandu-se astfel un pas decisiv in unificarea dreptului (creatiune a regelui si deci oricand supusa reformei) si suprimarea obiceiurilor si legaturilor traditionale. S-a impus o armata de tip modern, permanenta si cu organizare uniforma. A existat tendinta de subordonare a bisericii nationale - chiar daca nu fara de confruntare - puterii suverane a statului (galicanismul francez sau Bisericile reformate ale statului german). Progresiv, s-a atenuat sistemul feudal, iar aristocratia agrara a fost inlocuita cu o noua nobilime, fara traditii si ridicata la atare rang prin bunavointa monarhului. Strans legata de aceste transformari a fost cresterea continua a importantei bogatiei monetare si mobiliare.
Absolutismul si natiunea
Sub multe aspecte si nu cu putine contradictii, absolutismul a avut functia de „incubator" in formarea nationalismului: consensul si coeziunea unor neamuri si etnii diferite in jurul figurii unui suveran pregatesc un sentiment national, care se va manifesta prin forme zgomotoase si opuse fata de viziunea absolutista, in Revolutia franceza. Emblematica in aceasta privinta a fost experienta de unificare pe care Franta a cunoscut-o sub domnia lui Ludovic XIV
Reformismul suveranilor
Aceasta politica de rationalizare a puterii a dus la aparitia unor aspecte indiscutabil moderne. Suveranii luminati din sec. XVIII au realizat, de exemplu, opere de o extraordinara importanta pentru inchegarea unui sistem juridic uniform si organic: reforma dreptului civil inceputa de Maria Tereza a Austriei a dus la publicarea in 1788 a unui cod civil general. Perioada principilor reformatori a fost cea care a lasat amprentele evidente ale absolutismului si in istoria italiana: Lom-bardia lui Iosif II, regatul Neapole cu Carol III, Toscana sub Pietro Leopoldo au fost cazuri tipice de state centralizate si conduse cu pricepere dupa modelul absolutist.
Un termen specific
In mod paradoxal, termenul de absolutism a aparut in perioada de sfarsit al sec. XVIII si prima jumatate a sec. XIX, chiar in momentul in care fenomenul respectiv disparea o data cu Revolutia franceza. Cuvantul dorea sa sublinieze aspectele negative ale puterii monarhice nelimitate. Mai dificila este identificarea originilor regimurilor absolutiste, ale caror anticipari ar trebui depistate chiar in sec. XIII si XV Cu siguranta perioada definitorie a a. trebuie plasata intre sec. XVI si XVIII, o data cu dezvoltarea marilor monarhii nationale din Europa (cu toate ca existau uneori diferente importante intre absolutismul francez, englez si german). Desi nu era folosit direct termenul de absolutism, aceasta politica a fost exprimata teoretic de ganditori precum J. Bodin si T. Hobbes.
Centralizarea si rationalitatea puterii
O trasatura comuna a acestor experiente istorice a fost tendinta suveranilor de a concentra in propria persoana toate puterile statului, chiar daca prin forme si modalitati operative diferite (absolutismul lui Ludovic XIV al Frantei a fost intemeiat pe dreptul divin, in timp ce al lui Frederic II al Prusiei a fost inspirat din principiile iluministe). Alte aspecte importante de absolutism s-au manifestat ca tendinte de lunga durata. Astfel a avut loc emanciparea definitiva a statelor (sau monarhiilor) fata de puterile „universale", precum imperiul si papalitatea, in legatura cu procesul de separare a politicii de teologie si de religie. Un alt rezultat al absolutismului a fost aparitia unei birocratii si a unei administratii, unitare, care au incercat sa reduca la minim sfera de actiune si autonomie a organelor locale si dorinta lor de a participa la politica centrala. Functia legislativa a fost atribuita statului, facandu-se astfel un pas decisiv in unificarea dreptului (creatiune a regelui si deci oricand supusa reformei) si suprimarea obiceiurilor si legaturilor traditionale. S-a impus o armata de tip modern, permanenta si cu organizare uniforma. A existat tendinta de subordonare a bisericii nationale - chiar daca nu fara de confruntare - puterii suverane a statului (galicanismul francez sau Bisericile reformate ale statului german). Progresiv, s-a atenuat sistemul feudal, iar aristocratia agrara a fost inlocuita cu o noua nobilime, fara traditii si ridicata la atare rang prin bunavointa monarhului. Strans legata de aceste transformari a fost cresterea continua a importantei bogatiei monetare si mobiliare.
Absolutismul si natiunea
Sub multe aspecte si nu cu putine contradictii, absolutismul a avut functia de „incubator" in formarea nationalismului: consensul si coeziunea unor neamuri si etnii diferite in jurul figurii unui suveran pregatesc un sentiment national, care se va manifesta prin forme zgomotoase si opuse fata de viziunea absolutista, in Revolutia franceza. Emblematica in aceasta privinta a fost experienta de unificare pe care Franta a cunoscut-o sub domnia lui Ludovic XIV
Reformismul suveranilor
Aceasta politica de rationalizare a puterii a dus la aparitia unor aspecte indiscutabil moderne. Suveranii luminati din sec. XVIII au realizat, de exemplu, opere de o extraordinara importanta pentru inchegarea unui sistem juridic uniform si organic: reforma dreptului civil inceputa de Maria Tereza a Austriei a dus la publicarea in 1788 a unui cod civil general. Perioada principilor reformatori a fost cea care a lasat amprentele evidente ale absolutismului si in istoria italiana: Lom-bardia lui Iosif II, regatul Neapole cu Carol III, Toscana sub Pietro Leopoldo au fost cazuri tipice de state centralizate si conduse cu pricepere dupa modelul absolutist.
Enciclopedie de Istorie Universala - Editura All