Enciclopedia Clopotel
Adauga Articol
4) Imperiul
4) Imperiul


De obicei, cand spunem Imperiu ne referim la regimul monarhic instaurat de Octavianus, caruia Senatul roman ii acorda numele sacral de „Augustus", in anul 27 i.Hr. si care a durat pana la sfarsitul istoriei Romei. Totusi, istoricii moderni prefera termenul de principat pentru a desemna monarhia relativ liberala a primelor doua secole de dupa Hristos, si acela de dominat, apoi, pentru a denumi o putere monarhica absoluta pusa sub autoritatea unui imparat care se intituleaza dominus si deus (chiar daca aceste titluri au fost deja folosite uneori in primele doua secole).

Augustus se angajeaza ca va reface institutiile si valorile morale ale Republicii. Ei revine la denumirea de princeps, folosita deja de Cicero pentru a-1 desemna pe cel care trebuie sa fie cel dintai dintre cetateni in fruntea statului. El schimba insa sensul acestei titulaturi in favoarea unei puteri personale ale carei baze au fost puse de catre Caesar, al carui fiu adoptiv este. Romanii nu se lasa pacaliti, dar ii sunt recunoscatori lui Augustus pentru ca a pus capat razboiului civil care dura de ani de zile si ca a restabilit pacea in interiorul tarii. La vremea aceea, Republica, cu echilibrul intre diferitele puteri ce o caracteriza, incetase sa mai existe de mai bine de douazeci de ani.

Imparatul cumuleaza deci toate puterile deoarece detine imperium consular si proconsular (poate interveni in Italia si oriunde in imperiu si comanda armatele: de aceea este imperator, de unde si termenul de imparat), puterea tribuniciana (datorita careia poate reuni si conduce comitiile) si marele pontificat. In plus, la moartea sa (iar in imperiul tarziu, inca din viata) el face obiectul unui cult (ceea ce se inscrie pe linia glorificarii marilor personalitati si a divinizarii lui Caesar). Titlul de Augustus, pe care l-a adoptat Octavianus, este de altfel de natura religioasa. Din punct de vedere teoretic, magistraturile si Senatul continua sa isi joace rolul, desi mai restrans. Din punct de vedere practic, principele se inconjoara de consilieri si de functionari care reduc foarte mult puterile fostelor structuri politice apartinand Republicii. De altfel, armata, pilonul de rezistenta al regimului, joaca adesea un rol primordial in numirea unui imparat, iar Senatul nu poate decat sa ratifice o alegere care ii este impusa. Administratia foarte ierarhizata si puternica a imperiului tarziu contribuie si mai mult la consolidarea absolutismului si a tiraniei puterii imperiale.

Problema succesiunii imperiale nu a fost niciodata rezolvata cu usurinta. Mai intai, teoretic, puterea imperiala nu este ereditara, iar alegerea succesorului principelui depinde de Senat. Practic insa, fiecare imparat vrea sa isi poata desemna un succesor, iar Senatul nu se poate opune vointei acestuia. Aceasta trecere de la o persoana la alta este insotita adeseori de intrigi politice, chiar de interventia armatei, mai ales atunci cand imparatul nu are un descendent direct. De aceea impartirea imparatilor in „dinastii" nu inseamna ca un principe este fiul principelui anterior. Daca, de pilda, asa s-au petrecut lucrurile in cazul Flavienilor, acest lucru nu a fost valabil si in cazul Iulio-clau-dienilor (nici unul din imparatii din aceasta „dinastie" nu a avut copii de sex masculin de la sotiile legitime cat timp s-au aflat pe tron - vezi tabelul cronologic), nici al Antoninilor (care au practicat sistemul adoptiei, fiecare imparat alegand si adoptand drept succesor pe cel care i se parea cel mai apt sa guverneze. Acest sistem excelent a facut posibila la Roma, in secolul II, o perioada de nemaiintalnita prosperitate). Au fost create alte sisteme, ca de pilda tetrarhia (de catre Diocletian in 213): imperiul era guvernat de doi „Augusti" (sarcina era considerata prea dificila pentru un singur principe), asistat de doi „Caesari" alesi de acestia si a caror sarcina era de a ii inlocui in functia de „Augustus". Dar aceasta ultima tentativa a esuat.

In momentul in care Augustus instaureaza principatul, imperiul teritorial este in mare masura deja constituit. Se vor mai adauga desigur si alte provincii celor deja cucerite (precum Britannia, Germania sau Dacia), dar acestea vor fi cele dintai care vor ceda sub presiunile barbarilor. Istoria Imperiului cuprinde in esenta doua perioade mari: primele doua secole, in pofida unor crize, sunt prospere; apoi, incepand din secolul III, se instaleaza o criza profunda, inaintarea barbarilor este din ce in ce mai greu controlata, iar puterea romana va face fata unor perioade de profunde tulburari. In secolul IV are lor impartirea Imperiului in doua (initiata de Constantin pe patul de moarte in anul 337, si definitivata la moartea lui Theodosius in 395). in secolul V marile invazii ale barbarilor duc la prabusirea Imperiului roman de apus, o data cu cucerirea Romei de catre Odoacru in 476. in rasarit, Imperiul mai dureaza inca un mileniu, pana la cucerirea Constantinopolului de catre turci, in 1453.

Roma - Jean-Noel Robert - Editura All

Clopotel.ro utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe website-ul nostru. Prin click pe butonul "Accepta" accepti utilizarea modulelor cookie. Daca ai nevoie de mai multe detalii despre cum functioneaza acestea, citeste Politica de confidentialitate