Enciclopedia clopotel
Istoria Romei
Istoria Romei prezinta avantajul de a fi accesibila in intregime si de a se articula in jurul unor date precise care ne permit sa-i evaluam limitele. Intemeierea Romei, in anul 753 i.Hr., Roma regala care se desavarseste in timpul rascoalei populare din 509 i.Hr., Roma republicana care se ineaca in sangele lui Caesar la Idele lui Marte anul 44 i.Hr., Roma imperiala care cade sub loviturile barbarilor in 476: de la Romulus la Romulus Augustulus, evolutia si destinul ei par a fi trasate foarte limpede. Tot atat de limpede precum este, dupa toate aparentele, vointa de putere si dominare a romanului, etern legionar, dornic sa faca sa rasune sub incaltarile sale cu talpi de plumb caldaramul drumurilor lumii intregi - si aproape ca a reusit. Spiritul practic al romanilor nu este fara indoiala strain de aceasta imagine staruitoare, linistitoare intr-o oarecare masura in naiva ei simplitate, a cetateanului-soldat, gata oricand sa-si satisfaca orgoliul imbracand uniforma si ne simtim indreptatiti sa il citam pe Vergiliu: „altii, fara indoiala, se vor multumi sa isi vada chipul cioplit in marmura sau in bronz cat inca sunt in viata; ... iar tu, romanule, amintcste-ti ca trebuie sa conduci popoarele adunate in imperiul tau"...
Daca citim la repezeala, inseamna sa uitam ceea ce poetul considera ca este datoria fratilor sai si anume „sa faca legile pacii, sa-i crute pe invinsi", si sa nu recurga la razboi decat pentru „a-i stapani pe cei neimblanziti". Caci Roma nu s-a ivit, inarmata pana in dinti, din ogorul romulian, iar intemeietorul sau este in egala masura descendentul lui Venus si al lui Marte. Istoria Romei s-ar putea defini si prin efortul incrancenat al unui popor de a supravietui si de a-si domina teama. Eroii sai au reusit acest lucru in primul rand pentru ca sunt barbati (si uneori femei) in adevaratul sens al cuvantului. Italia a fost cucerita foarte greu. Fiecare razboi se justifica prin necesitatea de a se apara, de a se proteja pentru a nu disparea. De cate ori a pus teama stapanire pe sufletele romanilor? A fost nevoie de toata puterea de convingere a unui Camillus pentru ca nu cumva romanii, infricosati, sa isi abandoneze orasul, de toata priceperea unui Fabius pentru a-i convinge ca Hannibal poate fi infrant. Sau de un Octavianus care sa le promita ca nu se va muta capitala la Alexandria. Romanii au fost convinsi adesea ca le-a sunat ceasul si au incercat sa faca tot felul de calcule savante, au dat crezare unor predictii obscure pentru a se asigura ca Roma va continua sa existe. Camillus, ca si Augustus, au fost considerati de aceea, fiecare la randul sau, un nou Romulus. Iar cetatenilor li s-a explicat ca, dat fiind ca intemeietorul a numarat doisprezece vulturi, istoria Romei va dura tot atatea secole... Ceea ce, la drept vorbind, s-a dovedit foarte aproape de adevar.
Nu vom nega, desigur, faptul ca cucerirea lumii mediteraneene a fost mai rapida, si nu a fost crutata uneori de tentatii „imperialiste" si a fost desavarsita in esenta la sfarsitul Romei republicane. Este insa oare de ajuns sa cuceresti, sa invingi, sa ocupi? Daca este asa, imperiile nu ar dura decat atat cat dureaza razboaiele. Alexandru a impartasit aceasta experienta. Dar Imperiul roman a durat cinci secole. Arta militara nu este indeajuns. Gloria Romei s-a datorat faptului ca a stiut, asa cum o cerea Vergiliu, sa instaureze intotdeauna pacea dupa razboi. Ceea ce a fost supus prin forta a fost apoi consolidat printr-o buna administrare si o buna organizare politica. Faptul ca a tinut cont de existenta unor deosebiri (de ordin lingvistic, religios...) i-a asigurat durabilitatea. Romanii au stiut sa gestioneze pacea. Ei au invatat sa inlocuiasca forta cu influenta culturala. Au facut atat de bine acest lucru incat au trezit dorinta popoarelor cucerite de a imita Roma. Chiar si barbarii admirau capitala Imperiului si voiau sa preia anumite aspecte.
Motivatia acestei reusite pare simpla, dar reprezinta un extraordinar efort de maturitate: dupa cateva deceptii, conducatorii Republicii, datorita lui Cicero, au inteles ca o cucerire creeaza obligatii cuceritorilor. Romanii erau constienti de responsabilitatea lor, de datoria lor fata de popoarele cucerite: ei trebuiau sa le garanteze acestora pacea in sensul unui respect reciproc. Apoi, Augustus a adoptat o politica de intelegere si prietenie cu statele-tampon, care protejau Imperiul de amenintarile barbarilor. De asemenea, nu mai era nevoie de efective importante pentru apararea frontierelor: de acest lucru se ocupau in mare masura clientii Romei. Iata de ce Imperiul roman nu a fost rapus de un cancer intern, ci s-a destramat sub presiunea invaziilor barbare care au strapuns acest sistem de protectie.
Daca citim la repezeala, inseamna sa uitam ceea ce poetul considera ca este datoria fratilor sai si anume „sa faca legile pacii, sa-i crute pe invinsi", si sa nu recurga la razboi decat pentru „a-i stapani pe cei neimblanziti". Caci Roma nu s-a ivit, inarmata pana in dinti, din ogorul romulian, iar intemeietorul sau este in egala masura descendentul lui Venus si al lui Marte. Istoria Romei s-ar putea defini si prin efortul incrancenat al unui popor de a supravietui si de a-si domina teama. Eroii sai au reusit acest lucru in primul rand pentru ca sunt barbati (si uneori femei) in adevaratul sens al cuvantului. Italia a fost cucerita foarte greu. Fiecare razboi se justifica prin necesitatea de a se apara, de a se proteja pentru a nu disparea. De cate ori a pus teama stapanire pe sufletele romanilor? A fost nevoie de toata puterea de convingere a unui Camillus pentru ca nu cumva romanii, infricosati, sa isi abandoneze orasul, de toata priceperea unui Fabius pentru a-i convinge ca Hannibal poate fi infrant. Sau de un Octavianus care sa le promita ca nu se va muta capitala la Alexandria. Romanii au fost convinsi adesea ca le-a sunat ceasul si au incercat sa faca tot felul de calcule savante, au dat crezare unor predictii obscure pentru a se asigura ca Roma va continua sa existe. Camillus, ca si Augustus, au fost considerati de aceea, fiecare la randul sau, un nou Romulus. Iar cetatenilor li s-a explicat ca, dat fiind ca intemeietorul a numarat doisprezece vulturi, istoria Romei va dura tot atatea secole... Ceea ce, la drept vorbind, s-a dovedit foarte aproape de adevar.
Motivatia acestei reusite pare simpla, dar reprezinta un extraordinar efort de maturitate: dupa cateva deceptii, conducatorii Republicii, datorita lui Cicero, au inteles ca o cucerire creeaza obligatii cuceritorilor. Romanii erau constienti de responsabilitatea lor, de datoria lor fata de popoarele cucerite: ei trebuiau sa le garanteze acestora pacea in sensul unui respect reciproc. Apoi, Augustus a adoptat o politica de intelegere si prietenie cu statele-tampon, care protejau Imperiul de amenintarile barbarilor. De asemenea, nu mai era nevoie de efective importante pentru apararea frontierelor: de acest lucru se ocupau in mare masura clientii Romei. Iata de ce Imperiul roman nu a fost rapus de un cancer intern, ci s-a destramat sub presiunea invaziilor barbare care au strapuns acest sistem de protectie.
Roma - Jean-Noel Robert - Edita All