Colonizarea

Dupa cat se stie, existenta Islandei n-a fost cunoscuta pe vremea Antichitatii si nici pe parcursul primului mileniu al erei noastre. Astazi nu se mai crede ca Ultima Thule, pe care ar fi descoperit-o marele navigator Pytheas din Massalia (numele vechi al Marsiliei, n. trad.) ar fi fost aceasta insula, ci unul dintre arhipelagurile Lofoten sau Feroe. Arheologia, in ciuda unor teze socante pe care le-a afirmat uneori, nu a descoperit nimic convingator in trecutul Islandei dinainte de secolul VIII. In fond, colonizarea sa se inscrie cu claritate in cadrul calatoriilor vikingilor, mai precis in a doua faza a acestei miscari, cea a intemeierii unor asezari cu statut de colonii.

Pe de alta parte, toate izvoarele - si nu trebuie uitat rolul arheologiei, care a facut, in acest sens, descoperiri foarte interesante in ultimele doua decenii - ne permit sa afirmam ca aceasta insula nu le era necunoscuta irlandezilor. Unul dintre obiceiurile legate de monahismul din Irlanda consta in lasarea sihastrilor in voia valurilor, astfel incat sa fie purtati cat mai departe pe ape (acest fel de navigatio este cel mai bine ilustrat de celebra calatorie a Sfantului Brendan). Cu siguranta nu este o intamplare faptul ca Dicuil, un calugar si geograf irlandez, autor al lucrarii De Mensura Orbis Terrae (anul 825), pomeneste existenta unei insule - pe care o considera a fi Ultima Thule a Anticilor - unde straluceste soarele de la miezul noptii (cu ajutorul caruia „iti poti vedea puricii din camasa la ore foarte inaintate"!). Este limpede faptul ca asemenea sihastri (numitipapar, cuvant a carui etimologie este clara) s-au stabilit pentru o vreme in Islanda. Aceasta reiese atat din scrierile lui Ari Thorgilsson Carturarul (Cartea islandezilor) si din Cartea colonizarii Islandei, cat si din toponimie, care ofera dovezi clare precum,,Papey" (insule ale papar-tior), „Pap/b/yli" (locuinte ale papar-Hor), „Paposs" (estuar langa care au locuit papari) etc. Atunci cand primii scandinavi au debarcat pe insula, s-au grabit sa-i goneasca pe acesti calugari, care au lasat in urma lor cruci, carti si chiar urme ale unei organizari la nivel episcopal. Nu trebuie neglijata si nici uitata buna cunoastere a acestui teritoriu de catre celti, semintie careia ii apartineau irlandezii.

Cu toate acestea, adevarata descoperire si colonizare a insulei a fost opera scandinavilor, mai precis a norvegienilor din sud-vest, carora li s-au adaugat cativa danezi si suedezi si foarte putini flamanzi sau anglo-saxoni. Despre cauzele acestui adevarat exod catre Islanda s-a scris mult, poate chiar prea mult. Nu merita retinute teoriile lui Snorri Sturluson (secolul al XIII-lea) si ale discipolilor sai, teorii care sustin ca plecarea scandinavilor catre Islanda s-a datorat tiraniei regelui Haraldr inn harfagri („Harald cel cu plete frumoase"), care a dorit sa supuna intreaga Norvegie, incalcand astfel traditiile de autonomie ale„regisorilor" locali. Fapt e ca multi norvegieni au luat calea marii, incar-candu-si pana la refuz corabiile (acestea se numeau knorr, 'skeid sau langskip, in nici un caz „drakkar", termen frecvent folosit de catre traducatorii francezi). La bord se aflau femei, copii si ceea ce astazi numim „bunuri mobile", dintre care nu lipseau animalele domestice. in fond, nu era mare lucru, a avea un knorr era singurul element esential pentru o asemenea calatorie. Noi credem ca gustul pentru aventura, setea descoperirii altor spatii sunt imboldurile care i-au facut pe scandinavi sa plece catre Islanda; bineinteles, la acestea se adauga exceptionalele calitati ale corabiei mai sus pomenite. A calatori de la Bergen pana la ReykjavQc reprezenta o adevarata performanta, pentru asa ceva era nevoie de navigatori experimentati si de o corabie deosebit de buna. Scandi-navu erau marinari desavarsiti, pe masura corabiilor cu care, in acea perioada a descoperirii Islandei, au strabatut lumea impingand tot mai departe limitele geografice cunoscute. La urma urmei, merita amintit ca o calatorie precum cea catre Islanda nu se poate compara, ca indrazneala si dificultate, cu o alta -a carei realizare este dovedita - caste a pornit de la Capul Nord si a ajuns la Murmansk si la Arhanghelsk, trecand prin Marea Barents si Marea Alba.

Avem la indemana un document de o exceptionala importanta Cartea colonizarii Islandei (Landnainabok Islands), o lucrare de mare originalitate din care ne-au parvenit un numar destul de mare de versiuni, fiecare datorata unui alt autor. Obiectul lucrarii se regaseste exact in titlul sau si ea este izvorul de neocolit in aceasta cercetare istorica. „Cartea colonizarii" precizeaza ca Islanda a fost mai intai vizitata de un norvegian, Naddodr, care a botezat insula „Snaeland" („Tara zapezii"); el a fost urmat de un suedez, Gardarr Svavarsson, care i-a dat un nume mai modest, „Gardar-sholmr", adica „Insula lui Gardar". Al treilea sosit a fost un alt norvegian, Floki Vilgerdarson, care este raspunzator pentru actualul nume al tarii, Island, „Tara de gheata". O legenda sustinuta de texte foarte vechi (dar care pastreaza cam multe elemente dintr-o lectura prea atenta a Bibliei, in special a pasajelor care descriu descoperirea tarii Canaanului...) afirma ca insula ar fi fost masiv impadurita; nu este ceva imposibil, desi vantul, atotputernic pe acest teritoriu, nu a putut decat defavoriza cresterea padurilor. Pe de alta parte, merita amintit faptul ca Islanda nu este o tara atat de rece precum o sugereaza numele sau. Coastele sale sunt inconjurate de o bucla a Curentului Golfului (Gulf Stream), ceea ce face ca iernile sa nu fie glaciale, in timp ce verile, desi nu sunt toride, nu sunt in nici un caz reci. Pamantul nu este deosebit de fertil, dar este potrivit cresterii animalelor, in special a oilor si vitelor. Pescuitul insa, care a ramas pana astazi principala resursa economica a tarii, beneficiaza de o bogatie marina aproape miraculoasa. Este adevarat ca activitatea vulcanica intensa poate fi descurajanta pentru localnici, dar, una peste alta, Islanda este o zona placuta, mai ales in regiunile vestice si sudice.

Aceste date geografice sunt cateva dintre motivele care l-au facut pe norvegianul Ingolfr Arnarson si pe fratele sau de cruce Leifr, zis si Hjorleifr, sa fie primii care s-au instalat, in anul 874, in apropiere de Reyka/r/vik („Golful fumului/fumurilor", acestea din urma neprovenind de la vulcani, ci de la izvoarele de apa calda). Arheologii au descoperit vestigiile a ceea ce pare a fi fost prima locuinta a acestor pionieri. Din acest an, 874, drumul este deschis : pana in anul 930 - aceasta ultima data este un reper caci atunci a inceput sa functioneze sistemul administrativ si juridic care a durat trei secole si jumatate - aproximativ 25 000 de oameni si-au cladit asezari in toate regiunile locuibile ale insulei, adica pe toata coasta, caci centrul, vulcanic si glaciar, nu era si nici astazi nu este locuibil. In anul 1000 numarul lor a crescut la 30 000, iar in jurul anului 1100, erau 35 000 (conform recensamantului cerut de episcopul Gizurr Isleifsson). Acestia sunt oamenii care vor scrie una dintre cele mai frumoase pagini de istorie pe care le-a cunoscut Occidentul.

Dar este cazul sa facem mai intai cateva observatii de mare importanta. Cele aproximativ patruzeci de familii (in sensul larg al acestui ultim termen) care s-au stabilit definitiv in Islanda intre anii 874 si 930 nu au sosit din Scandinavia in doar cateva zile. Cei mai multi dintre navigatori au facut escale - unele pe perioade lungi de timp -in insulele din nordul Atlanticului (Orcade, Shefland, Hebride, Feroe), in nordul Scotiei, in insula Man, in Irlanda septentrionala. Acolo multi dintre ei si-au gasit sotii si au capatat sclavi (in sensul particular al acestui cuvant, sens pe care il vom analiza in cadrul cap. 2, Sclavii). De asemenea, si-au gasit tovarasi pentru calatoriile pe care urmau sa le faca in continuare. De aici putem deduce ca acesti colonizatori ai Islandei erau un amestec de germanici (scandinavi, mai precis) si de celti, si unu si altii avand traditii extrem de vechi, obiceiuri pierdute in negura vremurilor si culturi de o exceptionala valoare. Dupa cum se stie, imbinarea unor culturi de asemenea importanta duce oricand si oriunde la rezultate remarcabile si poate ca in aceasta intalnire culturala trebuie sa vedem explicatia principala a „miracolului islandez" pe care l-am pomenit la inceputul acestui volum. in planul vietii sociale, in cel al sistemului administrativ, dar mai ales in domeniul productiilor de tip literar, sunt usor de semnalat asemanari sau influente clare ale acestor doua mari culturi.

Pe de alta parte, nu trebuie uitat faptul ca aceasta colonizare se aseamana (pastrand, bineinteles, proportiile) cu celebra cucerire a Vestului Salbatic. Ambele au fost infaptuite de oameni tineri, cu spirit intreprinzator, dornici de libertate, foarte grijulii cu privire la independenta lor si extrem de sensibili de indata ce onoarea (investita in asemenea „expeditii") le era pusa la indoiala. Si, la fel ca in cazul cuceririi Vestului, noul teritoriu care-i astepta pe scandinavi nu era unul deosebit de primitor. Asa cum am afirmat mai sus, viata in Islanda nu era teribil de grea, dar avea asprimi care si-au pus amprenta asupra mentalitatii si obiceiurilor colonilor.

Este deci limpede ca nu oricine s-a putut angaja in calatoria catre aceasta terra nova si ar fi cazul sa precizam cine au fost primii scandinavi ajunsi in Islanda. In ciuda unei opinii care pare solida, dar care este cu totul falsa, Islanda independenta nu a fost o republica si nici o democratie. Vom reveni asupra acestei probleme, pentru moment e suficient sa afirmam ca oamenii care s-au stabilit in insula incepand cu sfarsitul secolului al IX-lea nu apartineau tuturor paturilor sociale ale Norvegiei din acea epoca. Ei erau boendr, pluralul termenului bondi, pe care-l vom studia pe indelete si apartineau - prin avere, familie, traditii si cultura - unei elite, unei clase superioare. Nu vom folosi termenul „aristocratie", care l-ar trimite pe cititor la cu totul alte realitati istorice, dar este clar ca ei nu apartineau unei clase mijlocii si cu atat mai putin uneia similare proletariatului. Toate textele care ne servesc drept puncte de referinta in istoria Islandei independente nu vorbesc decat despre bondi, oamenii de rand lipsind cu desavarsire. Tot in legatura cu dificultatea traducerii anumitor termeni, nici cuvantul „sclav" (throelt) nu corespunde traditiilor noastre istorice. Chiar daca am avea la indemana doar aceste motive si tot ne-ar fi limpede ca ne aflam in fata unei societati fara echivalent in acea perioada istorica. Daca am adus argumentul nementio-narii oamenilor de rand, trebuie spus si ca Islanda nu a avut, pana in anii 1262-1264, nici un rege, la fel precum nu a cunoscut vreun jarl, hersir sau orice alt demnitar de origine nobila. Si din acest punct de vedere ne aflam in fata unei societati aflate in afara tuturor modelelor occidentale ale epocii respective.

Tot ceea ce am afirmat pana acum se referea la barbati, dar se aplica si femeilor : nici ele nu proveneau dintre oamenii de rand si nu existau in afara constiintei apartenentei la un clan; desi si-au asumat in sanul acestei societati fara echivalent in epoca un rol pe care nu-l aveau semenele lor din Occident, ar fi totusi exagerat sa le consideram primele reprezentante ale vreunui feminism agresiv si victorios. Femeia islandeza se multumea sa domneasca asupra „casei"; iata inca o notiune care scapa analizei pe care o intreprindem astazi.

In concluzie, asa cum am mai afirmat pe parcursul acestor pagini, de indata ce abordam subiectul Islandei, totul este iesit din comun, totul contrazice mentalitatea pe care am dobandit-o studiind istoria. Dar ramasesem la acea prima epoca, a colonizarii. Exista o lucrare, Landnamabok („Cartea colonizarii", scrisa in secolul al XlII-lea, deci la patru sute de ani de la evenimentele pe care le reflecta), care ne ofera toate informatiile necesare. Landnamabok ne poate aminti de stilul de prezentare al unui ghid turistic: o persoana competenta ne plimba prin tot felul de locuri si ne opreste la acelea cu adevarat interesante, moment in care ne ofera tot felul de detalii... Structura acestei carti (din care ne-au parvenit opt versiuni diferite) este la fel de simpla: se pleaca, bineinteles cu vasul, dintr-un loc de pe coasta insulei (de obicei plasat in sud-vest) si se face tot ocolul Islandei in sensul acelor de ceasornic. Pe parcursul acestei calatorii, acolo unde e ceva demn de interes („interes" nu e un cuvant nepotrivit, caci nu este exclus ca acest straniu text sa fi pornit de la interesul islandezilor de a-si legitima proprietatile de pe insula prin mentionarea lor in Landnamabok), calatorii fac deseori cate o escala: cu aceste ocazii sunt evocate numele primului colonist al regiunii, cele ale stramosilor si urmasilor sai, motivele pentru care a ajuns in Islanda, ratiunile care l-au facut sa se stabileasca in acel loc - acestea tin, in general, de hotararea Destinului sau a zeilor, ceea ce poate insemna unul si acelasi lucru -, evenimentele importante din viata sa etc. Acest gen de text ar putea usor cadea in monotonia tipica unui nomenclator, dar geniul povestitorilor nordici strecoara frecvent cate o anecdota, citeaza un poem, evoca un obicei interesant sau schiteaza primele trasaturi de condei ale unei saga, astfel incat din toate acestea rezulta un tablou extraordinar de colorat si de viu al istoriei acelor ani, cu pasaje sclipitoare in multe domenii, de la viata de zi cu zi pana la informatii despre religia islandezilor.