Revolutia Rusa

Revolutia Rusa reprezinta totalitatea miscarilor care au dus, in 1917, la rasturnarea oranduirii tariste, pana la formarea unui guvern revolutionar socialist.

Revoluþia din februarie

Incã din august 1916, în urma înfrângerilor suferite în primul rãzboi mondial, blocul liberal din Dumã (adunarea legislativã) condus de Partidul Cadeþilor ceruse sã se formeze un guvern care sã se bucure de încrederea opiniei publice.

Uriaºele pierderi militare (7 milioane de morþi, rãniþi ºi prizonieri de la începutul rãzboiului) necesitaserã, în fapt, mobilizarea unor noi efective, luând oamenii din procesul de producþie ºi ducând la o puternica reducere generalã a nivelului de trai. S-au înmulþit manifestaþiile populare de protest, pânã s-a ajuns la greva generalã de la Petrograd din 10.111. (25.11 conform calendarului iulian aflat încã în uz pe atunci în Rusia) 1917: detaºamentele de soldaþi trimise s-o înãbuºe s-au solidarizat cu greviºtii ºi au cucerit fortãreaþa Sfinþii Petru ºi Pavel, eliberându-i pe deþinuþii politici.

Þarul Nicolae II a convocat de urgenþã Duma care a reacþionat alegând un Comitet provizoriu ºi, în acelaºi timp, se constituia Sovietul (consiliul) Muncitorilor ºi Soldaþilor din Petrograd, exprimare directã a maselor populare. Sovietul ºi Comitetul s-au pus de acord pentru a numi un guvern care sã garanteze libertãþile cetãþeneºti ºi politice ºi sã convoace o adunare constituantã: format la 15.III. 1917 ºi prezidatde prinþul G. E. Lvov, era compus din miniºtri ai Partidului Cadeþilor, cu excepþia socialistului revoluþionar A. Kerenski: în aceeaºi searã, þarul Nicolae II a abdicat.

Deºi nu fusese încã abolitã oficial, din acel moment monarhia a încetat sã mai aibã vreun rol în viaþa politicã rusã. Numeroase soviete au luat fiinþã în întreaga tarã, devenind, de fapt, o putere paralelã cu cea a guvernului provizoriu. Aceastã situaþie instituþionalã precarã oglindea divizarea profundã a societãþii ruse între o minoritate înstãritã, reprezentatã politic de moderatul ºi liberalul Partid al Cadeþilor, ºi marile mase populare, în rândul cãrora se manifestau diferitele curente ale socialismului rus.

In timp ce Partidul Socialist Revoluþionar, moºtenitor al ideilor tradiþionale narodnice, se bucura de adeziunea populaþiei rurale, tradiþia marxistã a social-democraþiilor europene era continuatã de bolºevici ºi de menºevici, aceºtia bucurându-se de o mare influenþã în zonele urbane ºi industriale, dar divizaþi în problemele perspectivelor revoluþiei ºi ale continuãrii rãzboiului. Menºevicii erau convinºi de necesitatea unei faze democratice burgheze ca premisã pentru instaurarea socialismului ºi vedeau în continuarea rãzboiului un mijloc de apãrare a revoluþiei de statele reacþionare.

Liderul bolºevicilor, V. Lenin, însã, întors în Rusia dupã exilul elveþian (16.IV.1917), a susþinut în lucrarea sa, Tezele din aprilie, încetarea imediatã a conflictului, naþionalizarea bãncilor ºi a pãmântului, precum ºi trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor.

Guvernele provizorii

Intre martie ºi octombrie 1917, s-au succedat trei guverne provizorii (prezidate, primul de Lvov ºi celelalte douã de Kerenski), cu participarea cadeþilor, a menºevicilor ºi a social-revoluþionarilor. Toate formele de putere constituite erau, invariabil, puse în discuþie: la sate, þãranii puneau stãpânire pe pãmânturile marilor proprietari; în armatã, sovietele soldaþilor se opuneau autoritãþii ofiþerilor, împiedicând îndeplinirea activitãþilor de rãzboi; muncitorii cereau sã aibã controlul asupra producþiei industriale; în sfârºit, Polonia, Finlanda, Ucraina, Letonia, Estonia ºi Bielorusia îºi revendicau independenþa.

Bolºevicii au susþinut cu tãrie aceste revendicãri, determinând o radicalizare a crizei. Sângerosul eºec al unei ofensive generale a armatei, doritã de Kerenski, a provocat o insurecþie la Petrograd (VII), lucru pentru care Kerenski i-a acuzat pe bolºevici cã acþionau în interesul germanilor ºi i-a scos în afara legii, obligându-l pe Lenin sã se refugieze în Finlanda.

Când, însã, forþele contrarevoluþionare au gãsit un punct de sprijin în persoana comandantului suprem al armatei, generalul L. Kornilov, Kerenski a trebuit sã apeleze chiar ºi la sovietele controlate de bolºevici pentru a-l opri pe general, aflat în marº asupra Petro-gradului în fruntea trupelor sale (IX).

Revoluþia din octombrie

Bazându-se pe rolul jucat de bolºevici în înfrângerea lui Kornilov ºi conºtient deslãbiciunea guvernului provizoriu, Lenin, reîntors din Finlanda, i-a convins pe bolºevici sã pregãteascã insurecþia armatã pentru a cuceri puterea. Au luat fiinþã un birou politic ºi un Comitet Militar Revoluþionar condus de L. Troþki, care au stabilit ca datã de declanºare a insurecþiei 7.XI.1917 (25.X. conform calendarului iulian).Bolºevicii au pus stãpânire pe punctele strategice ale Petrogradului aproape fãrã vãrsare de sânge; a fost asaltat Palatul de Iarnã, sediul guvernului provizoriu ai cãrui membri, cu excepþia lui Kerenski care a reuºit sã fugã, au fost arestaþi.

La 8.XI, al II-lea congres panrus al sovietelor, cu majoritate bolºevicã, proclama republica sovieticã, condusã de un Consiliu al Comisarilor Poporului. Primele decrete prevedeau desfiinþarea proprietãþii private asupra pãmântului ºi împãrþirea lui þãranilor, demobilizarea armatei, începerea de tratative cu Germania (pacea fiind semnatã la 3.III. 1918 la Brest-Litovsk), controlul muncitoresc asupra fabricilor ºi naþionalizarea bãncilor, iar Partidul Cadeþilor a fost scos în afara legii. Dizolvatã fiind, la prima sa reunire (18.1.1918), Adunarea Constituantã, aleasã înainte de insurecþia din octombrie ºi în care bolºevicii se aflau în minoritate, capitala a fost mutatã la Moscova (28.11.1918) ºi, la 9.VII, al V-lea congres panrus al sovietelor a proclamat constituþia Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse. Rãzboiul civil împotriva forþelor contrarevoluþionare va dura pânã în 1922, dar fuseserã deja puse, în felul acesta, bazele URSS.