Revolutia Rusa reprezinta totalitatea miscarilor care au dus, in 1917, la rasturnarea oranduirii tariste, pana la formarea unui guvern revolutionar socialist.

Revoluţia din februarie

Incă din august 1916, în urma înfrângerilor suferite în primul război mondial, blocul liberal din Dumă (adunarea legislativă) condus de Partidul Cadeţilor ceruse să se formeze un guvern care să se bucure de încrederea opiniei publice.

Uriaşele pierderi militare (7 milioane de morţi, răniţi şi prizonieri de la începutul războiului) necesitaseră, în fapt, mobilizarea unor noi efective, luând oamenii din procesul de producţie şi ducând la o puternica reducere generală a nivelului de trai. S-au înmulţit manifestaţiile populare de protest, până s-a ajuns la greva generală de la Petrograd din 10.111. (25.11 conform calendarului iulian aflat încă în uz pe atunci în Rusia) 1917: detaşamentele de soldaţi trimise s-o înăbuşe s-au solidarizat cu greviştii şi au cucerit fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, eliberându-i pe deţinuţii politici.

Ţarul Nicolae II a convocat de urgenţă Duma care a reacţionat alegând un Comitet provizoriu şi, în acelaşi timp, se constituia Sovietul (consiliul) Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd, exprimare directă a maselor populare. Sovietul şi Comitetul s-au pus de acord pentru a numi un guvern care să garanteze libertăţile cetăţeneşti şi politice şi să convoace o adunare constituantă: format la 15.III. 1917 şi prezidatde prinţul G. E. Lvov, era compus din miniştri ai Partidului Cadeţilor, cu excepţia socialistului revoluţionar A. Kerenski: în aceeaşi seară, ţarul Nicolae II a abdicat.

Deşi nu fusese încă abolită oficial, din acel moment monarhia a încetat să mai aibă vreun rol în viaţa politică rusă. Numeroase soviete au luat fiinţă în întreaga tară, devenind, de fapt, o putere paralelă cu cea a guvernului provizoriu. Această situaţie instituţională precară oglindea divizarea profundă a societăţii ruse între o minoritate înstărită, reprezentată politic de moderatul şi liberalul Partid al Cadeţilor, şi marile mase populare, în rândul cărora se manifestau diferitele curente ale socialismului rus.

In timp ce Partidul Socialist Revoluţionar, moştenitor al ideilor tradiţionale narodnice, se bucura de adeziunea populaţiei rurale, tradiţia marxistă a social-democraţiilor europene era continuată de bolşevici şi de menşevici, aceştia bucurându-se de o mare influenţă în zonele urbane şi industriale, dar divizaţi în problemele perspectivelor revoluţiei şi ale continuării războiului. Menşevicii erau convinşi de necesitatea unei faze democratice burgheze ca premisă pentru instaurarea socialismului şi vedeau în continuarea războiului un mijloc de apărare a revoluţiei de statele reacţionare.

Liderul bolşevicilor, V. Lenin, însă, întors în Rusia după exilul elveţian (16.IV.1917), a susţinut în lucrarea sa, Tezele din aprilie, încetarea imediată a conflictului, naţionalizarea băncilor şi a pământului, precum şi trecerea întregii puteri în mâinile sovietelor.

Guvernele provizorii

Intre martie şi octombrie 1917, s-au succedat trei guverne provizorii (prezidate, primul de Lvov şi celelalte două de Kerenski), cu participarea cadeţilor, a menşevicilor şi a social-revoluţionarilor. Toate formele de putere constituite erau, invariabil, puse în discuţie: la sate, ţăranii puneau stăpânire pe pământurile marilor proprietari; în armată, sovietele soldaţilor se opuneau autorităţii ofiţerilor, împiedicând îndeplinirea activităţilor de război; muncitorii cereau să aibă controlul asupra producţiei industriale; în sfârşit, Polonia, Finlanda, Ucraina, Letonia, Estonia şi Bielorusia îşi revendicau independenţa.

Bolşevicii au susţinut cu tărie aceste revendicări, determinând o radicalizare a crizei. Sângerosul eşec al unei ofensive generale a armatei, dorită de Kerenski, a provocat o insurecţie la Petrograd (VII), lucru pentru care Kerenski i-a acuzat pe bolşevici că acţionau în interesul germanilor şi i-a scos în afara legii, obligându-l pe Lenin să se refugieze în Finlanda.

Când, însă, forţele contrarevoluţionare au găsit un punct de sprijin în persoana comandantului suprem al armatei, generalul L. Kornilov, Kerenski a trebuit să apeleze chiar şi la sovietele controlate de bolşevici pentru a-l opri pe general, aflat în marş asupra Petro-gradului în fruntea trupelor sale (IX).

Revoluţia din octombrie

Bazându-se pe rolul jucat de bolşevici în înfrângerea lui Kornilov şi conştient deslăbiciunea guvernului provizoriu, Lenin, reîntors din Finlanda, i-a convins pe bolşevici să pregătească insurecţia armată pentru a cuceri puterea. Au luat fiinţă un birou politic şi un Comitet Militar Revoluţionar condus de L. Troţki, care au stabilit ca dată de declanşare a insurecţiei 7.XI.1917 (25.X. conform calendarului iulian).Bolşevicii au pus stăpânire pe punctele strategice ale Petrogradului aproape fără vărsare de sânge; a fost asaltat Palatul de Iarnă, sediul guvernului provizoriu ai cărui membri, cu excepţia lui Kerenski care a reuşit să fugă, au fost arestaţi.

La 8.XI, al II-lea congres panrus al sovietelor, cu majoritate bolşevică, proclama republica sovietică, condusă de un Consiliu al Comisarilor Poporului. Primele decrete prevedeau desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului şi împărţirea lui ţăranilor, demobilizarea armatei, începerea de tratative cu Germania (pacea fiind semnată la 3.III. 1918 la Brest-Litovsk), controlul muncitoresc asupra fabricilor şi naţionalizarea băncilor, iar Partidul Cadeţilor a fost scos în afara legii. Dizolvată fiind, la prima sa reunire (18.1.1918), Adunarea Constituantă, aleasă înainte de insurecţia din octombrie şi în care bolşevicii se aflau în minoritate, capitala a fost mutată la Moscova (28.11.1918) şi, la 9.VII, al V-lea congres panrus al sovietelor a proclamat constituţia Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse. Războiul civil împotriva forţelor contrarevoluţionare va dura până în 1922, dar fuseseră deja puse, în felul acesta, bazele URSS.