Dantuira impreuna si, pe la ceasul cand se inganau noaptea cu zorile, fata vru sa se duca acasa.

– Merg si eu cu tine, ca vreau sa-ti tin de urat cat o dura drumul, ii zise feciorul imparatului.

Dar, de drept, el dorea sa afle cat mai degraba a cui era mandretea asta de fata… Fata-i scapa insa printre degete ca prasnelul si, ajungand acasa tot intr-o fuga, se ascunse in porumbar. Feciorul de imparat astepta pana de veni tatal fetei si-i spuse ca fata cea straina, cu care dantuise el toata vremea, se pitulase in porumbar. Mosneagului numai ce-i trecu un gand prin minte: „Ei, dracia dracului! Nu cumva o fi Cenusareasa?!”, dar degeaba se grabi sa deschida usa porumbarului, ca nu zari pe nimeni inauntru. Cand intrara cu totii in casa, o gasira pe Cenusareasa stand in cenusa, imbracata in aceleasi straie rufoase dintotdeauna. Si numai lumina slaba de opait care palpaia pe camin lumina incaperea.

Pasamite, Cenusareasa se furisase cu dibacie afara din porumbar, alergase intr-un suflet la alun, se dezbracase in pripa de straiele cele frumoase si le pusese pe mormant, iar pasarea cea alba le luase de-acolo, de nu se mai putea deslusi nimic. Apoi fata se imbracase iar in trentele ei rufoase si se aseza in cenusa, langa vatra.

A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul imparatesc; si, dupa ce parintii si surorile ei vitrege plecara intr-acolo, Cenusareasa se grabi sa se duca la alun si zise:

Alunas drag, alunas,

Scutura-te, rogu-te-as,

Si ma-mbraca-n strai de-argint,

Numa-n aur si argint!

Atunci pasarica ii arunca o rochie si mai frumoasa decat cea din ajun. Si cand veni fata la petrecere, imbracata in mandretea aceea de rochie, se minunara toti de frumusetea ei nemaivazuta. Pasamite feciorul de imparat statuse pana atunci ca pe ghimpi si-o tot asteptase sa vina…

1  2  3  4	Pagina 5 din 8	6  7  8