|
Seara, fata cadea franta de oboseala, ca muncea de se spetea toata ziulica. Dar cum n-avea un pat unde sa-si intinda oasele trudite, se cuibarea in cenusa langa vatra si pana si somnul ii era numai chin si amar. Si fiindca din aceasta pricina era totdeauna plina de cenusa si murdara, ii zisera in ras Cenusareasa. Intr-o zi, tatal fetelor se pregatea sa plece la un iarmaroc si mai inainte de a-si lua ramas bun, apuca sa le intrebe pe cele doua fete vitrege ce daruri voiau sa le aduca de acolo.
– Rochii frumoase, raspunse una.
– Ba margaritare si nestemate, zise a doua.
– Da tie, Cenusareaso, ce-ti doreste inima sa-ti aduc? intreba taica-sau, intr-un sfarsit.
– Cea dintai ramurica ce s-o anina de palaria dumitale, la intoarcerea acasa, pe aia s-o rupi, draga tata, si sa mi-o aduci.
La iarmaroc, omul avu grija sa cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, margaritare si nestemate. In drum spre casa, cand ii fu sa treaca printr-un desis, il atinse o creanga de alun si-i dadu jos palaria de pe cap. Atunci isi aminti de rugamintea Cenusaresei, rupse creanga si-o lua cu sine. Dupa ce ajunse acasa, darui fetelor vitrege ceea dorise fiecare, iar Cenusaresei, creanga de alun. Fata ii multumi din suflet si, catre seara, se duse la mormantul maica-sii, rasadi crenguta in pamant si incepu sa planga atat de amarnic ca lacrimile picurara pe ramura si-o udara. Si crenguta crescu mare si se facu o mandrete de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenusareasa la mormantul maica-sii si de fiecare data zarea o pasarica alba lasandu-se din zbor pe cate-o creanga a alunului. Si ori de cate ori avea fata vreo dorinta, pasarica i-o implinea si-i arunca din pom ce-i poftea inima.
|
