|
|
|
|
 |
| |
Intr-un tarziu, cu deznadejdea-n suflet, batrana doica alerga spre vestitorii cocotati pe turnuri, rugandu-i sa-l caute, prin glasul goarnei sau din goana calului, pe vraci. Si sa-l aduca la castel.
Si se pornira vestitorii sa caute in toata mandra imparatie a pietrei pe vraciul cel uitat de timp. Imparatul albea, vazand cu ochii. Copila era rau bolnava si leacul impotriva bolii ei doar - poate - vraciul cel batran era in stare sa-l afle in vreo carte. Dar vraciui - ia-l de unde nu-i!
In cea de-a treia zi de cautari, tarziu, spre seara, venira vestitorii fara vraci.
- Ei, n-ati aflat? Tot nu?! De trei zile si trei nopti cutreierati imparatia! Si tot nu l-ati gasit? Soldati netrebnici! Un biet batran ascuns prin cine stie ce ungher! Atata v-am cerut: sa mi-l aduceti!
Vestitorii, smeriti, taceau, cu barbile-n pamant.
Deodata ca treziti din toropeala, se dadura-n laturi, izbiti parca de-un val. La capatul salii tronului, in usa tronului, in usa aurita, statea batranul vraci.
- Cine mi te-a adus? Care fiinta binecuvantata? tuna imparatul.
- Venit-am singur, imparate. Intr-un rastimp, pe cand ma intorceam dintr-o plimbare am auzit prin glasul goarnei, ca fiica voastra e bolnava... si am venit. As vrea s-o vad...
- S-o vezi? Atata doar? S-o vezi si s-o faci bine, asta-ti cer, batrane vraci! Haide cu mine! Copila-i in iatac! Zace de-o saptamana ca o moarta. Binecuvantat sa fii ca ai venit! Si, de-o vei face sanatoasa, a ta e-aripa dreapta a castelului!
Pomira-n sus, pe scara-melc din piatra albastra.
Sus, in iatac, printesa dormea dusa pe patul alb ca gheata.
Simtind ca imparatul venise la capataiul ei, copila tresari. Pleoapele i se zbatura, de parca ochii ei ca noaptea ar fi dorit sa zboare singuri dincolo de fereastra. Ii deschise mari.
- Mda, zise vraciul. Copila are ochii negri...
- Si asta-i rau? sopti imparatul.
- Nu-i rau. Nu-i. E doar ciudat. Nu prea aduce chipul ei cu cel al copilelor din tara asta... A adormit din nou... Ce somn ciudat! Aduce mai degraba a sfarseala... Cati ani sa aiba?
- Vreo... saisprezece... cred...
- Cum? Nu stiti cu siguranta? Ce vreti sa spuneti, slavite imparate?
- Eh, e-o poveste veche... Ca vraci a-toate-stiutor ar trebui s-ostii...
- O stiu, recunoscu in soapta vraciul...
- O stii? Cu-atat mai bine. Atunci sa-mi afli leacul bolii ei.
- Nu-i prea usor, slavite imparate. Invatatura mea e buna doar pentru fiintele nascute-n Tara Pietrei...
- Si-atunci?!
- Ma duc sa cercetez prin cartile stravechi.
- Nu-i timp! Copila e pe moarte! - Ba nu! Are doar fierbinteala si o sfarseala de parc-ar fi zacut un an... Dar nu-i pe moarte... nu-i... Nu vad vreun semn... Semnul mortii, la toti cei inca vii, e-acelasi, il stiu. Am mai vazut copii murind. Dar pe fruntea copilei semnul acesta nu-i.
Porni degraba vraciul inspre coliba lui din subpamant. Avea acolo zeci de carti cu invataturi stravechi. Se intoarse intr-un tarziu intampinat de doica:
- Grabeste pasul, vraci batran! Stapanul si-a iesit din minti! Copila-i stravezie! Eu zic ca da sa moara!
Veni si imparatul, napraznic ca furtuna:
- Ei, intreba imparatul. Lipsesti de-atatea ceasuri. Ce leac gasit-ai, vraci batran?
- Nu mare lucru, slavite imparate. Atata doar ca pe domnita ar vindeca-o o mare, o nestiuta, inca, bucurie. Ce fel de bucurie, nu stiu. Atata scrie in cartile stravechi: "o bucurie nestiuta inca..."
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
