|
|
|
|
 |
| |
Omul de Vant plecase, la fel de nevazut precum venise. Pe perna galbena de catifea, asezata la picioarele printesei, fluierul lucea stins, prinzand in el suspinul muntelui.
Dupa un timp, de nimenea vestit se infatisa Omul-de-Apa.
- Sunt Omul-de-Apa. Vin de pe mari si rauri. Am auzit, stand cocotat pe-un val, ca fiica voastra este rau bolnava si i-am adus un dar, nadajduind s-o faca sanatoasa, lata-l!
- Ce-i minunatia asta, Omule-de-Apa, minunea asta ce-i? striga imparatul.
- Vederea imi raneste! Sclipeste ca un giuvaer! se bucura imparateasa.
Curtenii incremenira:
- O fi o piatra scumpa! Nu, ca-i prea mare! Nu poate fi o piatra! Vreun ciob din smaltul lunii?
- Vreo nestemata gasita-n apa marii? facu doica.
- E o oglinda, slavita-mparateasa. Cioplita chiar de mine dintr-o scoica uriasa si argintata tot de mine cu argint din cel mai scump, din cel ce se gaseste doar in pesterile ascunse ale marii. M-am gandit ca, poate, privindu-se in ea, zarindu-si chipul gingas, printesa se va bucura... Nu are nimeni pe lume oglinda ca aceasta, l-am facut si un maner. De-argint. Priviti-I. E rotunjit cu pietre de margaritar.
- Fie-ti gandul binecuvantat, Om-de-Apa, si pasul cel grabit, pasul ce te-a adus aici, binecuvantat si el sa fie... Doica, ia oglinda si aseaz-o in mainile printesei, mai spuse imparatul.
Doica facu intocmai.
- Hai, tine-o de maner. Printesa nu se impotrivi.
- A luat oglinda! S-a privit! sopti imparateasa.
- Nici frumusetea ei, zarita in oglinda, n-o-nvioreaza, slavite imparate, zise doica.
Oglinda alunecase pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier.
Printesa zacea in jilt, cu pleoapele lasate.
- Ce ne facem, doico? suspina imparatul. Se lasa seara. Printesa-i stravezie. Puterea ei se subtiaza. Omule-de-Apa, bunule, darul tau e minunat, ma tem insa ca vine cam tarziu.
- Nespus de rau imi pare ca nu va sunt de ajutor, ofta Omul-de-Apa. oricum, scoica-oglinda i-o las in dar printesei si, cand s-o face sanatoasa, frumosu-i chip sa-i para o minune! Ramaneti toti cu bine! Printesa, sanatate!
Pleca Omul-de-Apa abatut, topindu-se in boarea intunecata a serii.
Prin sala tronului, imparatul umbla de colo-colo, frangandu-si mainile si incercand sa prinda urma nadejdii ce fugea din el:
- De ce taceti, curteni?
Curtenii taceau, intr-adevar. Nu stiau pe cine si ce asteapta.
Deodata, sala tronului se intuneca de parca s-ar fi abatut peste castel un nor cat o padure si odata cu intunericul, un falfait trecu suvoi printre perdele.
In usa aurita statea un vultur urias.
Purta in cioc un fel de nestemata, ca un inel cioplit din luciu colorat. Inelul scapara cand rosu, cand albastru, cand violet, candgajben.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
