|
|
|
|
 |
| |
Impins de o speranta mica, imparatul iesi inainte:
- Fii bun sosit, marite vultur, la castel!... Auzit-ai, precum vad, ca fiica noastra e bolnava?
- Am auzit, slavite imparate, si am venit, trimis a! Omului-de-Aer. El m-a impins pe-aripa vantului de seara si i-a trimis printesei voastre-n dar ast Pui-de-Curcubeu.
- Un Pui-de-Curcubeu? se minunara toti curtenii. - Un Pui-de-Curcubeu? striga imparatul si sprancenele-i tresarira in sus ca niste mici tufise prin care zboara vrabii.
- Un Pui-de-Curcubeu, precum v-am spus, slavite imparate. Stiu, e un dar nemaivazut. Omul-de-Aer s-ar bucura s-o poata ajuta pe fata.
- E-un dar nemaivazut, intr-adevar, surase imparateasa. Cum poate stii, marite vultur, in tara noastra, Tara Pietrei, curcubee nu-s. Cat despre Pui-de-Curcubeu... nici pomeneala!
- Doico, trezeste-o pe printesa, tuna imparatul. Si tu, imparateasa, aseaza curcubeul-pui aici, pe perna galbena de catifea, alaturea de fluier si de oglinda-scoica. Ei, te-ai trezit, printesa?... Printesa?
Dar printesa sta cu pleoapele lasate, albe, ca unii pui de vrabie cand dau sa moara.
O clipa doar i se zarise lumina neagra a ochilor. Apoi privirea-i disparu sub pleoape.
- Grea boala-i asta, a fiicei noastre, sarmana mea imparateasa, ofta imparatul. O boala ce se vindeca arar. Avea dreptate vraciul: arar si doar cu bucurii. Dar oare ce-o mai bucura pe ea? "
in sala tronului linistea era adanca. Locul parea pustiu. Curtenii se rarisera. Noaptea pandea afara, neagra, dincolo de ferestre, de parca ar fi vrut sa navaleasca in castel. Vulturul cenusiu fosni din aripi.
- Ma duc, slavite imparate. Afara-i noapte. Omul-de-Aer ma asteapta pe un nor rotund sa-i duc o veste buna. Vestea i-o duc, dar buna nu-i. Printesa-i rau bolnava. Darul, curcubeul-pui i-l las aici, pe perna galbena de catifea. De s-o intrema printesa, mai tarziu, sa il anine pe un lant de argint si sa-l aseze in lada ei de zestre. Omul-de-Aer s-a jurat ca nu-i pe lume decat un singur Pui-de-Curcubeu. Acesta. El l-a gasit pe-un varf de munte, pierdut de mama lui. Si l-a pastrat. Acum e-al ei.
Vulturul cenusiu se duse.
Zbura departe, peste poarta aurita, lasand in urma zbaterea perdelelor de purpura si sala tronului incremenita in tacere.
Printesa, in jiltul ei, parea ca-si doarme ultimul ei somn.
Imparatul veghea alaturi de doica. Parea de piatra, din cauza durerii.
- Copila, ma auzi? sopti dupa un timp batranul imparat. Curtenii au plecat... s-au dus, somnul cel greu sa nu ti-l tulbure... E poate ultimul... Imparateasa s-a culcat si ea. E doborata de durere. Doar doica, draga, si cu mine mai veghem la capataiul tau. M-auzi?
- Se duce, imparate, suspina doica. Nu te-aude si n-o sa-ti mai raspunda. E prada somnului adanc... Obrazul de culoarea lunii e rau prevestitor... Sa mai aduc un sfesnic... Si inca unul... Lumanarile s-au stins aproape toate.
- Ce liniste ciudata! Si ce noapte rece, se infiora imparatul peste un timp. Doico, ma simt ca-ntr-un mormant.
- Auzi? Auzi, slavite? striga deodata doica. Rasuna pasi! Usori, ce-i drept, ca falfaitul aripilor de fluturi.
Imparatul se sperie putin. Dar il cuprinse o nadejde:
- Se intoarce oare vulturul?
- Sunt eu... si nu sunt vultur. Sunt un om. Omul-de-Camp! in prag se aratase, poleit de lumina lumanarilor infipte in sfesnice de-argint, un mos. Slab, garbovit, zbarcit, cu barba alba suvoind pana la pamant. Avea toiag si opinci si mirosea a fan. Dar cei din Tara Pietrei nu stiau ce-nseamna fanul.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
