|
|
|
|
 |
| |
Iar eu, profitand de un moment cand trambita si toba tac, adaog:
— Si pe urma, d-ta esti rosior, in cavalerie.
— Maior! striga mandrul militar.
— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e toba; si maiorul nu canta cu trambita; cu trambita canta numai gradele inferioare; maiorul comanda si merge-n fruntea soldatilor cu sabia scoasa.
Explicatia mea prinde bine. Maiorul descalica, scoate de dupa git toba, pe care o tranteste cat colo; asemenea si trambita. Apoi incepe sa comande:
— Inainte! mars!
Si cu sabia scoasa, incepe sa atace strasnic tot ce-ntalneste-n cale. In momentul acesta, jupaneasa cea ragusita intra cu tava aducand dulceata si cafele. Cum o vede, maiorul se opreste o clipa, ca si cum ar vrea sa se reculeaga fiind surprins de inamic. Clipa insa de reculegere trece ca o clipa, si maiorul, dand un racnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul da un tipat de desperare.
— Tine-l, conita, ca ma da jos cu tava!
Madam Popescu se repede sa taie drumul maiorului, care, in furia atacului, nu mai vede nimic inaintea lui. Jupaneasa este salvata; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenta sa iasa din neutralitate si sa intervie in razboi, primeste in obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternica lovitura de spada.
— Vezi? vezi, daca faci nebunii? era sa-mi scoti ochiul... Ti-ar fi placut sa ma omori? Saruta-ma, sa-mi treaca si sa te iert!
Maiorul sare de gatul mamei si o saruta... Mamei ii trece; iar eu, dupa ce am luat dulceata, ma pregatesc sa sorb din cafea...
— Nu va supara fumul de tutun? intreb eu pe madam Popescu.
— Vai de mine! la noi se fumeaza... Barbatu-meu fumeaza... si... dumnealui... mi se pare ca-i cam place.
Si zicand „dumnealui", mama mi-arata razand pe domnul maior.
— A! zic eu, si dumnealui?
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
