|
|
|
|
 |
| |
Pe cand doamna Popescu-mi expune parerile ei sanatoase in privinta educatiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alaturi o voce ragusita de femeie batrana:
— Uite, conita, Ionel nu s-astampara!
— Ionel! striga madam Popescu; Ionel! vin' la mama!
Apoi, catra mine incet:
— Nu stii ce strengar se face... si destept... Dar vocea de dincolo adauga:
— Conita ! uite Ionel! vrea sa-mi rastoarne masina !... Astampara-te, ca te arzi!
— Ionel! striga iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!
— Sari, conita! varsa spirtul! s-aprinde!
— Ionel! striga iar mama, si se scoala repede sa mearga dupa el. Dar pe cand vrea sa iasa pe use, apare micul maior de rosiori cu sabia scoasa si-i opreste trecerea, luand o poza foarte martiala. Mama ia pe maiorul in brate si-l saruta...
— Nu ti-am spus sa nu te mai apropii de masina cand face cafea, ca daca te-aprinzi, moare mama? Vrei sa moara mama?
— Dar — intrerup eu — pentru cine ati poruncit cafea, madam. Popescu?
— Pentru dumneata.
— Da de ce va mai suparati?
— Da ce suparare!
Madam Popescu mai saruta o data dulce pe maiorasul, il scuipa, sa nu-l deoache, si-l lasa jos. El a pus sabia in teaca, saluta militareste si merge intr-un colt al salonului unde, pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii. Dintre toate, maiorul alege o trambita si o toba. Atarna toba de gat, suie pe un superb cal vanat rotat, pune trambita la gura si, leganandu-se calare, incepe sa bata toba cu o mana si sa sufle-n trambita. Madam Popescu imi spune ceva; eu n-aud nimica. Ii raspund totusi ca nu cred sa mai tie mult gerul asa de aspru; ea n-aude nimica.
— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mama; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, cand sunt musafiri!
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
