Demult, demult, cica intr-un sat, care o fi fost acela, era un om sarac si avea o fata tare frumoasa si cu ochii albastri, pe care o chema Viorica si era cuminte si harnica, nevoie mare; dar daca n-are omul la casa lui de ce se prinde, geaba is toate; asa ca fata isi agonisise o para, muncind tot pe la straini.
De la o vreme, ii muri si tata-sau si ramase singura, singurica, doar cu gainile si cu mata si nadejdea in Dumnezeu; cat despre lume, daca lucra, avea, daca isi cosea, imbraca. N-avea nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra si hula cat ar fi voit si ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nadejde in nimeni si vorba, ce urma s-o spuie cuiva, o tinea inchisa in sufletul ei, ca si scarbele si gandurile ei.
Un baietan a vrut s-o amageasca, spunand ca vrea s-o ieie de femeie, dar fata, din spusele lui a priceput ca vrea numai sa-si rada de dansa si i-a pierit si nadejdea, cum s-ar zice, ca ar putea face casa cu cineva si ca sa-si inece orice dor a inceput a indragi florile si a vorbi cu ele.
