Dar Dumnezeu, care le vede pe toate, a vazut inima fetei si i-a dat dar de-a vorbi cu florile. Si fata intr-o zi s-a pomenit ca intelege tot ce vorbesc ele si pe zi ce trecea isi aduna tot mai multe seminte de flori si rasad si le semana in straturile din fata casei si fiecare floare, dupa ce rasarea si inflorea, ii spunea povestea si toate ii insirara ca sunt facute din cate o fiinta omeneasca. Bunaoara lacrimioara ii spuse ca e din fecior de imparat, care a plans dupa o zana ce murise; zoreaua, din fata de imparat ce se indragostise de Luceafarul-de-Seara, floarea-soarelui, din alta, ce se indragostise de Soare, iar mama lui, Lumina, a prefacut-o in floare. Asa ca si ei i-a venit chef, de la o vreme, sa se schimbe in floare si incepu a intreba de toate florile, ce sa faca sa se inrudeasca cu ele. Iar floarea-soarelui i-a zis ca numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru ca a trecut vremea iesirii florilor din pamant si ca o fata ori un baietan sa se schimbe in floare trebuie sa aiba sufletul si trupul curat, ca ingerii din cer.
Viorica, la asta nu a zis nimic si se cobori cu gandul in sufletul ei si il rascoli, si dadu ca nu era vinovata cu nimic, inca si ca era curata ca lumina zilei, cand e cerul curat ca lacrima, si se hotari sa duca viata inainte cu rabdare si credinta catre Cel-de-Sus, ca si pana atunci, decat ca a inceput sa se roage cu mai mult foc, s-o mantuie Dumnezeu de necazuri.