|
|
|
|
 |
| |
— Zau asa... nu te rusina, mama, nu zau... Asa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerete face nebunii fiindca e tanar, iar la batranete se gandeste la nebunii fiindca nu le poate face... Batrana pierdu sfiala si rabdarea si se rasti cat putu:
— Neghinita, ci taca-ti gura si vin sa te vad! Si pe loc se-auzi un tast ca de lacusta si un bazait ca de albina. Batrana simti pe mana o picatura calda.
— Iacata-ma si pe mine!... Biata femeie facu niste ochi mari cat toate zilele si se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. Neghinita era frumos ca o piatra scumpa; si era mic cat o neghina; si avea niste ochisori ca doua scantei albastre, si niste maini si picioruse ca niste firisoare de paiajen. Batrana dadu sa-l sarute. Neghinita, tasti pe nas, tasti iar pe mana!
— Incet, mama, incet, ca ma strivesti, zise Neghinita.
— Sa te sarut, ca-mi umplusi casa cu dragoste cand imi zisesi mama.
— Incet, sa nu ma sorbi. Il saruta.
— Cum mananci tu, Neghinita al maicai?
— Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese imparatesti fara sa stie nimeni. Si ce-am mai ras cand ceilalti tremurau inaintea imparatilor, iar eu ma plimbam prin urechile lor si le aflam gandul.
— Bine o fi de ei, Neghinita mama...
— As, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, si de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la multi. Pe ceilalti oameni cand ii minti te iau de guler si te judeca judecata dreapta; pe ei ii minti si dau din cap; ba si mai si: ei stiu ca-i minti, si tac, si inghit, si n-au ce face, ca sa nu se strice trebile imparatiei.
— Da' bine, Neghinita, tie-ti trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla intr-o zi.
— Da? Ei, nu e asa deloc. Eu ma las pe-o adiere si plutesc ca pe apa, si ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori intrec randunelele ca o sageata de argint.
— Ce bucurie pe unchiasul meu, zise batrana, cand o afla ca are si el un copil. Deseara o sa se imbete de bucurie.
— Ba e vorba, raspunse Neghinita, eu vreau sa vad pe tata acusi-acusic! Si batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria mosului si ii zise:
— Aria mosului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare si intins. Unde-i vedea sase cai murgi treierand grau, acolo sa te opresti, ca dai peste unchiasul babei.
— Iata, plec. Cum ii deschise usa, Neghinita se arunca, cu mainile intinse si cu piciorusele deschise, intr-o unda de adiere. Si se facu nevazut, ca un strop de lumina. Pe drum intalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund intr-o urma de vaca si incepu sa strige:
— Mai vacari, mai, veniti de ma scoateti din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului! Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinita. Unul, mai rau si mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca si-si repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinita tasti, si sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, isi scrinti piciorul si incepu sa se vaiete. Ceilalti incepura cu maciuca si, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea in mana, iar ailalta se ducea zbarnaind.
 — Sa nu va paziti vacile, cum va paziti mintile. Cruce lata, minte intunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinita, si se dadu vantului.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
