In drumul sau pribeag, de vestitor al primaverii, Irinel vazuse multe si minunate frumuseti, lasate de bunul Dumnezeu pentru desfatarea omului, si auzise iarasi multe cantece vrajite dar ca farmecul cantecului departat, ce-i mangaia duios auzul, nu auzise niciodata...Pasi curajos spre castelul cel maret, ca din aceasta parte veneau undele versului duios.

Ajuns la poarta castelului, dadu cu ochii de un unchias cu barba alba ca fuiorul de lana si batran ca un Matusalim, care-l intampina cu vorbele blande: