Irinel, fiul Zefirului, vantusor de primavara, fiind trimis de tatal sau in lume, ca sa vesteasca sosirea frumoasei primaveri, dupa ce a strabatut vai, valcele, campii intinse, dealuri si munti acoperiti cu paduri udate de rauri, lacuri si izvoare limpezi si cristaline, ajunge la poalele unor munti. In gura unei vai frumoase ca un colt de rai, pe unde isi rostogolea in sursur undele pe un pat de prundis, un raulet sagalnic si zglobiu, zareste nu departe un castel de cristal stralucitor ca din povesti, ce-si inalta semet turnurile marete si stralucitoare in razele dulci ale soarelui de primavara.
Irinel, ca un fat-frumos, calarea pe calul sau mandru si alb ca neaua, in tinuta mareata, cu pletele-i negre ce-i acopereau umerii, cu mustata-i neagra abia mijinda, cu ochii sai negri ca murele ce te fermecau dintr-o privire si incins cu palosul sau batut in pietre scumpe, mergand spre castelul maret, aude ca intr-o parere, ecoul unui viers duios, ce venea pina la el pe aripile nevazute ale vazduhului, imprastiind in juru-i, ca intr-un vis, undele rasunatoare ale unei armonii ceresti.
Ca vrajit, Irinel s-a oprit in loc, spre a-si da seama mai bine de frumusetea ingereasca a cantului.
