Dupa care trase adanc aer in piept si incepu sa sufle. Dar oricat sufla, nici cea mai mica piatra nu se misca din loc. De atata efort, lupul se invinetise, dar casuta lui Naf-Naf era de neclintit.
Suparat, lupul era cat pe ce sa plece. Dar, ridicandu-si capul, zari hornul de pe acoperis.
– Iata pe unde voi putea intra in casa! se bucura in sinea lui lupul.
Mai intai, se catara cu bagare de seama pe acoperis. Apoi incepu sa coboare pe horn, lingandu-se pe bot cu gandul la purcelusi.
Dar Naf-Naf auzi un fasait si vazu cum cadea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe foc, asa ca se pregati sa isi intampine musafirul nepoftit asa cum se cuvine.
Dadu capacul cazanului la o parte si astepta. Nu trecu mult timp si lupul, negru ca un hornar, cazu direct in cazanul cu apa clocotita.
Niciodata in viata lui nu mai simtise o durere mai mare! Cu un urlet salbatic, lupul cel mare, rau si oparit pe deasupra, zbura prin horn, se rostogoli pe acoperis, cazu pe pamant si se pierdu in padure.
Purcelusii rasuflara linistiti!
De atunci, cei trei frati – Nif-Nif, Nuf-Nuf si Naf-Naf – au trait impreuna, in buna intelegere, sub acelasi acoperis. Cel al casutei trainice, de caramida.
SFARSIT.
