|
A treia seara il trimite iar cu marfa la alt musteriu. Acuma era cosul foarte usurel.
– Maa! sa vii degraba.
– Viu, jupane.
– Baga de seama sa mai spargi ceva iar!...
Peste cateva minute vine-n pravalie o dama si targuieste fel de fel de trebuincioase pentru casa.
– Sa-mi dai un baiat sa mi le duca numaidecat cu mine si cu contul, sa-l platesc acasa.
– Care dintre baietii ai mici e aicea? intreaba jupanul.
– Niciunu! raspunse tejghetaru. Sunt toti dusi.
– Dar Canuta?
– N-a venit inca.
– Veni-i-ar numele...
Dama-si pierde rabdarea; se uita la ceas:
– Atunci, zice, iau o birja, ca m-asteapta la masa; am musafiri; si trimite dumneata pe baiat maine, ori poimaine, cu contu.
Jupanul, negustor vechi, care cunostea cat se-ntinde poimaine al cocoanei, zice dulceag:
– Dar... stiti ca... mai este un contisor...
– Ce contisor? zice dama. Orice-o fi, plateste barbatu-meu cand o trece pe aici.
– E cam de mult, zice jupanul zaharisind si mai tare tonul. De! cu vremea asta, si la noi, negustorii, nu prea merge... Eu zic, conita, mai bine sa asteptam baiatul... zau! mai bine sa asteptam baiatul.
– Care va sa zica nu am atata credit la dumneata?
– Ma iertati, sarut mana, raspunde cu glasul ca miambalul jupanul, frecandu-si mainile.
Apoi schimband deodata tonul, aspru catre tejghetar, pe cand intra mai multi musterii:
– Baiete! vezi ce-a poftitara domnii.
– Mersi, zice dama foarte intepata, si iese, trantind usa. Orisicat, sa lasi sa plece asa un musteriu suparat, o dama, nu face pentru un negustor... Tocmai cand se gandea jupanul la asta cu parere de rau ca s-a-ntamplat, iacata si Canuta, alb de mazariche.
– Unde ai stat pana acuma, nemernicule? zbiara jupanul.
– Am fost la d. Popescu.
– La d. Popescu?... Un ceas pentru o palma de loc?...
– Am dat pe podul Mogosoaii, jupane; pan ulicioara aluneca.
– Pe podul Mogosoaiei?... ca sa casti gura la pravalii!...
Si sart! part! o pereche de palme fierbinti peste urechile degerate…
| 
