|
|
|
|
 |
| |
Tugulea puse de facu o gaura in mijlocul zidului cetatii, apoi porunci si se aduse o gramada de bucati de lemne, carora le dete foc in mijlocul cetatii; in acel foc puse maciuca de fier ca sa arza sa se faca rosie.
Zmeoaica, dupa ce alerga intr-o parte si intr-alta si nu gasi pe Tugulea, mirosi ea ca trebuie sa fie la imparatul cel cu zidul mare. Se intoarse si sa te tii, parleo! intrun suflet ajunse, cazand langa zid de osteneala si amaraciune. Apoi se scula cum putu si vru sa sara peste zid. Sari, insa in sec. Daca vazu ca-i este peste putinta a sari pe dasupra zidului, se urca pana la gaura ce o facuse Tugulea si incepu a sorbi, voind sa inghita totul ce era in cetate.
Imparatul si oamenii din cetate se pareau a fi scrisi pe parete, atat ii inmarmurise frica. Tugulea nu-si pierdu cumpatul ci, cu maciuca rosie ca focul si tiind-o de coada, merse la gaura. Cand sorbi o data zmeoaica, trase maciuca arsa tocmai in inima. O data racni zmeoaica zicand:
- M-ai mancat fripta, Tugulea! si muri pe loc. Imparatul, boierii si locuitorii acelei imparatii multumira lui Dumnezeu ca i-a scapat de zmeoaica, de fetele si de ginerii ei, caci multe rele le faceau; iara mantuitorului lor ii zisera: "Tugulea viteazul si inteleptul". Dupa aceea, imparatul ridica pe Tugulea la mare cinste. Tugulea trai acolo catva timp ca in sanul ma-sii. Dara niste zavistiosi de boieri baga in inima imparatului frica ca Tugulea odata, odata are sa-i ia tara. Cum auzi unele ca acestea, imparatul se gandea ce mestesug sa faca ca sa scape de el. In sfarsit asculta povetele celui mai pizmataret din boierii cei batrani. Trimise si chema pe Tugulea. El veni.
- Tugulea viteazul, zise imparatul, Sfatul imparatiei mele a gasit cu cale sa te duci la imparatul stririlor, in petit, sa-i ceri fata pentru mine.
- Daca Sfatul imparatiei a gasit cu cale, eu sunt gata sa ma supui, raspunse el.
- Apoi pe cand hotarasti ziua plecarei?
- Cand ar fi dupa mine, si maine.
Ii gatira cartile ce trebuia sa le duca Tugulea, ii dete bani si porni, dupa ce isi lua ziua buna de la imparat si boieri, iara gloatele il petrecura pana afara din cetate si se uitara dupa dansul pana nu-l mai zarira. Tugulea se duse mai intai de se intalni cu fratii lui. Le spuse si lor cum a omorat pe zmeoaica cea batrana, apoi le facu cunoscut si treaba cu care l-a insarcinat imparatul. Le dete si lor nitei bani ca sa-i duca parintilor, apoi se imbratisara si plecara. Fratii lui Tugulea incepuse a se uita la el cam chiondoras. Ei nu se puteau invoi cum de Tugulea sa ajunga sa le faca lor rusine. Ei mai mari si sa ramaie mai pe jos decat el, ca niste bobleti. Ducandu-se Tugulea la treaba lui, intalni in cale pe un om care striga ca moare de foame. Se apropie de dansul sa vaza ce fel de om este acela. Cand, ce sa vaza? un om ca toti oamenii umbla dupa sapte pluguri ce ara si din gura nu mai tacea.
- Ce voinic mare esti tu, omule, de mananci brazda de sapte pluguri si tot strigi ca mori de foame? il intreba Tugulea ca p-un prieten.
- Eu nu sunt voinic, raspunse flamandul, ci voinic este Tugulea, feciorul mosului s-al babei, care a omorat pe zmeoaica, pe fetele si pe ginerii ei.
- Eu sunt acela, ii zise Tugulea.
- Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.
Il lua si plecara. Dupa cateva zile de calatorie, dete peste un alt om, in gura caruia curgea apa de la noua fantani si tot striga ca moare de sete. Il intreba si pe acesta ca si pe flamand. Si daca capata un raspuns care semana cu al flamandului, il lua si pe acesta cu sine, si pleca mai departe. Se duse, se duse si iara se mai duse. Iara cand fu sa treaca niste munti, intalni un alt om, cu doua pietre de moara de picioare, care sarea din munte in munte si cand fugea, iepurele pe spinare netezea, si striga ca n-are loc unde sa fuga. Tugulea il intreba ca si pe ceilalti, iara omul raspunse tot ca ei. Il lua si pe acesta si porni inainte cu Dumnezeu. In calea lor mai intalni un om cu o mustata alba si cu alta neagra, imbracat cu noua cojoace si striga ca moare de frig, desi era pe la namiezi si soarele ardea ca in luna lui cuptor. Dupa ce il intreba si el voi sa mearga cu dansul, Tugulea il lua si pe acesta, si inainte, tot inainte si inapoi nu se uita. Merse ce mai merse si, cand fu pe la amurgit, intalni un om care se uita in sus cu un arc in mana. Tugulea il intreba:
- Da' ce faci acolo, omule?
- Ce sa fac, raspunseel, iaca un tantar a ajuns tocmai la vantul turbat si voi sal dobor d-acolo cu sageata mea.
- Voinic trebuie sa fii, omule, ii zise Tugulea, daca tu poti sa vanezi un tantar pe care noi nu-l vedem.
- Ce are a face! Voinic este Tugulea, fiul mosului si al babii, care a omorat pe zmeoaica cu fetele si cu ginerii ei cu tot, zise omul.
- Eu sunt, raspunse Tugulea.
- Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.
Dupa ce mai merse ce merse, ajunse in niste vai foarte frumoase de unde se intindea niste munti impodobiti cu copaci si cu o verdeata care desfata inima, si acolo dete peste un om, care nu stiu ce tot bombanea el din gura si cand ameninta cu toiagul ce tinea in mana, pe data se facea cate o suta de pasarele. Apoi daca il intreba Tugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el raspunse ca Tugulea este viteaz care a facut atatea si atatea voinicii. Afland omul ca vorbea cu Tugulea, s-a luat si el dupa dansul, ca si ceilalti. Si merse cu totii, merse, merse ca cuvantul din poveste ce d-aci inainte se gateste, si pe unde ajungea intreba de imparatul stririlor. Pe la cetati si sate, pe unde maneau ei noaptea, toti ii conaceau si ii gazduiau cand auzeau de numele lui Tugulea. Iara cand fu intr-un a din dimineti, zarira turnurile cetatii unde locuia imparatul stririlor. Intinsera piciorul la drum si cand era inde seara, ajunsera si ei la portile cetatii.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
