|
|
|
|
 |
| |
Si intrand in camarile femeilor, bomboni la fiecare cate ceva din gura, si pe fiecare le lovi usor cu toiagul pe spinare, apoi iesi. Una dupa alta ele nascura pana dimineata. Cand veni imparatul a doua zi si auzi oracaitul copiilor de-i impuiase urechile, se lua cu mainile de par si pleca indata. Cand sa paseasca pragul portii de la aceste case, ca sa se duca la palatul lui, vrajitorul il atinse si pe dansul cu toiagul, si indata se pomeni cu cativa boboci de rata macaind dupa dansul. Rasera si imparateasa si sfetnicii cand vazura pe imparatul cu bobocii dupa dansul. Iara el se spaimanta de poznele ce facuse Tugulea si, nemaicutezand sa-i mai dea vreo porunca, otari sa-i dea fata. Dupa ce se pregatira tot ce trebuia de drum, Tugulea lua pe fata imparatului si porni, petrecandu-i imparatul cu toata sila lui, cu trambite si cu buciume, cu tobe si cu surle pana afara din cetate.
Si luandu-si ziua buna de la imparatul, Tugulea isi cata de drum, lasand pe fiecare din megiasii sai pe la locurile de pe unde ii luase. Mergand el, baga de seama ca fata imparatului stririlor era trista. Iara daca o intreba care sa fie pricina de sta trista, ea ii raspunse:
- Sunt in stare sa-mi fac seama singura, daca voi cadea in mana imparatului celui ce te-a trimis pe tine, si nu m-ai lua tu. Ii placu lui Tugulea vorbele astea si ii mersera tocmai la inima. N-avea insa ce face. Trebuia sa se tie de cuvantul ce dase celui ce l-a trimis. Pe drum vazu un vultur. Tugulea trase o sageata din tolba, o aseza la arc si il lua la ochi. Vulturul ii zise:
- Nu da, Tugulea viteazu, ca mult bine ti-oi prinde cand vei fi in nevoie si te vei gandi la mine. Tugulea il lasa si pleca inainte. Ajungand intr-o padure mare si innoptand, a mas acolo. Facu un foc mare si se puse a se odihni. Cand fata, dodata, striga speriata:
- Ursul! Tugulea, de unde sedea si incepuse a atipi langa foc, o data sari drept in sus, puse mana pe arc si pe palos; cum vazu ursul, il lua la catare cu o sageata. Ursul insa statu locului si incepu a striga:
- Nu ma omori, Tugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat in laba, ca mult bine ti-oi prinde si eu cand vei fi vrodata in nevoie si te vei gandi la mine.
Tugulea se opri, iara dupa ce veni ursul la dansul, se cazni pana ce ii scoase steapul, apoi il lega la buba si ursul pleca mormaind de unde a venit. A doua zi, pornind dis-de-dimineata, a mers toata ziua. Cand era insa pe la scapatatul soarelui, ajunse si el la imparatul ce-l trimisese. Cum ajunse, ii infatisa pe fata imparatului stririlor. Imparatul, cum vazu pe Tugulea, intra in grozile mortii. El il credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fata si-i pregati pentru dormit camara unde dormea ma-sa. Lui Tugulea ii dete si lua o camara in palaturile imparatesti. Apoi spuse imparatului tot ce pati pana ce ii aduse fata. Peste noapte, imparatul tinu sfat. El zise sfetnicilor sai:
- Ce socotiti, boieri dumneavoastra, sa facem cu Tugulea asta? El ne-a scapat de neaga-reaua aia de zmeoaica si de ai sai. Acum nu care cumva sa-i vie pofta sa si domneasca? Si atunci, ce ne facem noi? O sa se verse sange peste sange si cand, in cele de pe urma, tot el, pare-mi-se, o sa biruiasca.
- Nu te teme, imparate, zise sfetnicul cel pizmataret, ne curatam noi de el, numai sa poruncesti cuiva sa-l otraveasca, ori sa-l puie bine.
- Ce stai dumneata de vorbesti? zise alt sfetnic; cu otrava se rasplateste cel ce a facut atatea slujbe si ne-a scapat de nevoia ce era pe capul nostru?
- Ai dreptate, raspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu parerea ca cinste imparateasca sa se dea lui Tugulea si sa se aseze in trebile imparatiei cele mai inalte, sa se radice la rangul de boier din doisprezece. Mai zisera unii una, altii alta, dar nicicum nu se intelegeau, din pricina pizmataretului de boier.
- Eu socotesc, raspunse imparatul taindu-le cuvantul, ca ar fi cu dreptul ca el sa ia de nevasta pe fata imparatului stririlor ce o aduse acum; caci el si-a pus viata in primejdie de a adus-o. Desi imi place prea mult de mi se scurg ochii dupa o asa bucatica gingasa, dara ma lipsesc de un asa odor si-l las pe seama cui mi l-a adus. Apoi, dupa ce il voi darui imparateste pentru slujbele ce a facut mie si locuitorilor imparatiei mele, sa-l poftesc a se duce la tara lui. Astfel putem scuti pe biata saracime de varsarea de sange, caci nu crez eu ca un viteaz ca dansul sa se cerce a se atinge de drepturile mele ramase de la mosi, de la stramosi. Numai sa intrebam si pe fata, daca vrea sa-l ia de barbat.
- Intelepteste ai grait, imparate, raspunsera cea mai mare parte din sfetnici, si judecata mariei tale va fi placuta si lui Dumnezeu. A doua zi, imparatul chema pe Tugulea si pe fata de imparat in divanul cel mare, si le spuse ce a gasit cu cale Sfatul imparatesc. Fata imparatului raspunse:
- Sa-ti dea Dumnezeu ani multi, imparate, si sa domnesti cu pace. Asa mi se pare si mie a fi dupa dreptate. Eu insami era sa ti-o spui, daca n-ai fi voit sa cunosti. Cand o imparatie are parte de un stapanitor asa de drept si nepartinitor, ferice de noroadele din imparatia aceea.
- Vazui si eu, imparate, o judecata dreapta in viata mea, zise si Tugulea. Si fiindca tu imi dai fericirea, bratul meu este inchinat imparatiei tale. Cand va cadea vro pacoste pe capul norodului tau, gandeste-te ca este pe lume un Tugulea care va fi gata a-si varsa sangele pentru tine si pentru tara ta.
Apoi Tugulea, dupa ce priimi si daruri imparatesti, peste cateva zile porni cu logodnica lui, gandul fiindu-i sa mearga a-si mai vedea parintii. Si intr-acolo si porni. Cand a plecat Tugulea de la curtea imparateasca, imparatul cu ai lui l-a petrecut cu cinste imparateasca pana la hotar. Si despartindu-se, isi luara ziua buna unii de la altii. Fata si Tugulea parca zbura, iar nu mergea, de bucurie ca le implinise Dumnezeu dorinta. Si mergand, ajunsera la locul de intalnire cu fratii sai, pe cand soarele era in cruci. Cand vazura fratii pe Tugulea cu o logodnica mai frumoasa decat florile si mai alba decat spuma laptelui, ii pusera gand rau. Pana a nu se culca, ei se furisara de Tugulea, se dara mai cat colea si incepura a planui, cum sa faca sa se scape de el.
- Noi acum o sa fim de ras in sat, pe langa fratele nostru, zise cel mijlociu.
- Sa rapunem pe Tugulea, zise fratele cel mai mare. Tu sa-i iei calul si eu nevasta. Cum planuira, asa si facura. Peste noapte se sculara si cu o mana tremuranda taie pe Tugulea, ii ia fata si calul si o rup d-a fuga; si fugi, si fugi, pana ce, cand se crepa de ziua, era aproape de satul lor. Fata unde se puse pe un plans de nu o putura mangaia cu nici un chip.
- Noi suntem intelesi, ii zisera fratii. Sa stii ca te omoram si pe tine, daca ne vei spune ca noi am ucis pe Tugulea.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
