Pe baietel il chema Hansel, iar pe fetita Gretel. De sarmani ce erau, nu prea aveau cu ce-si astampara foamea. Si-ntr-o buna zi, intamplandu-se sa se abata asupra tarii o mare scumpete, nu mai fura-n stare sa-si agoniseasca nici macar painea cea zilnica. Seara, in pat, pe bietul om incepeau sa-l munceasca gandurile si, zvarcolindu-se nelinistit in asternut, se pomenea ca ofteaza cu grea obida. Si-ntr-una din aceste seri ii zise el neveste-si: — Ce-o sa ne facem, femeie? Cu ce-o sa-i hranim pe bietii nostri copii, cand nici pentru noi nu mai avem nici de unele? — Stii ceva, barbate, raspunse femeia, maine-n zori luam copiii cu noi si-i ducem unde-i padurea mai deasa. Le facem un foc bun, le dam si cate-o imbucatura de paine si pe urma ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei ii lasam acolo. De nimerit, n-or sa mai nimereasca drumul spre casa, de asta sunt sigura si-n felul asta ne descotorosim de ei! — Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici in ruptul capului, spuse barbatul. Nu ma rabda inima sa-mi las copiii singuri in padure. Ca doar multa vreme n-ar trece si-ar veni fiarele sa-i sfasie… — Vai de tine, neghiobule, il lua femeia la rost, de-i asa, o sa murim de foame tuspatru. Poti sa cioplesti de pe-acum scanduri pentru sicrie. Si femeia nu-i dadu pace pana cand omul nostru nu se-nvoi. — Totusi, mi-e tare mila de bietii copii! adauga el cu obida. In ast timp, cei doi copii stateau treji in asternut, ca din pricina foamei nu putusera sa inchida un ochi. Si asa se facu de auzira tot ce spuse zgripturoaica de femeie catre tatal lor.
|