Poveste

de Ion Luca Caragiale

A fost odata un imparat s-o imparateasa, care aveau trei feciori: al mai mare sa fi avut sapte anisori, al mijlociu vreo sase si Praslea vreo patru. Si erau frumosi si cuminti de-ti era mai mare dragul sa-i vezi.
Odata, imparatul pleaca la vanat dupa fiare cu o sumedenie de curteni; si merg ei cat merg calari pan paduri, pan munti, si numa intr-o livede racoroasa, cand se opresc sa mai rasufle caii de atata urcus, aud niste miorlaituri, sa fi zis ca e vreun cotoi salbatic, ori cine stie ce lighioana.
Au inceput sa sforaie caii si sa-si ciuleasca urechile inspre partea de unde venea zgomotul. Imparatul zice: "Ce sa fie?" ca nu se vedea nici o miscare in iarba inalta a pajistii si miorlaiturile ii dedeau zor inainte.
Un curtean tanar, mai indraznet, zice: "Nu dati drumul cainilor!", sare jos de pe cal si, pas-pas pan iarba, merge binisor cu arcul gata catra locul banuit. Aproape de tot, se opreste si-ntinde arcul. Alta miorlaitura... Trage, sageata vajaie si se pierde in desisul ierbii care se clatina din varf... Alta miorlaitura tot pe loc. In sfarsit, vanatorul mai face un pas, doi, se uita bine, si ramane incremenit.
In iarba, la un loc batatorit intr-adins, o copaita si in copaita un copilas - el miorlaia asa. Cine-l lapadase tocmai aci? Norocul lui... A vrut el imparatul sa mearga-nainte la vanat, ca la asta plecase, da unde a fost chip de tipetele broscoiului, ca facea o galagie, un taraboi de nu-l incapea padurea.
Asa, zice intaiul sfetnic, ala era un prieten vechi si bun al imparatului:
- Maria-ta si boieri dumneavoastra, eu zic sa ne multumim cu atata pe ziua de astazi. Hai sa ne intoarcem acasa, sa dam posandicul asta pe mana unei femei, ca cu asa trambita nu mai intalnim noi vanat cat om umbla.
S-au intors cu copilul incet la pas, si, ori de osteneala ca tipase, ori de zanganitul armelor, ori de leganatura mersului domol calare, copilul a adormit in bratele sfetnicului, care i-a cantat tot drumul.
In sfarsit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata imparateasa, biata sa nu fie! cu cucoanele din casa, ia-l pe copil, desfasa-l, spala-o - ca era fetita - premeneste-o, alearga de-i cauta san... ma rog, toate celea multe cate trebuiesc la un pui de om. Si feciorii imparatului, bucuria lor, ca aveau acuma o papuse vie sa se joace cu ea!
Hranita, ingrijita, alintata ca o fata de imparat, cum nu era sa creasca bine? Crestea mare si frumoasa, dar frumoasa, nu asa - frumoasa! Au crescut feciorii si fata pana a ajuns ca de vreo optsprezece ani si ei care de cati era.
O iubeau imparateasa si imparatul pe fata de-o pierdeau din ochi, cat era de mladioasa cand umbla de colo pana colo pe covoarele moi, de nu s-auzea pasind, si cu trandafirii in par si radea de toate celea, parca era, cand s-arata in fata batranetilor lor, ca un luceafar stralucitor si vesel in fata unui drumet ostenit.
Si erau toti fericiti. Da numa, ce sa se pomeneasca odata imparatul si-mparateasa, tocmai cand sedeau amandoi de vorba si puneau la cale ca ce rost sa-i faca fetii asteia, sa-i gaseasca un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fata de suflet a unei case imparatesti - ce sa se pomeneasca? Vine feciorul al mai mare si zice cu glas tremurat:
- Mariile Voastre, taica si maica, va sarut mainile, vreau sa va spui o vorba si sa va fac o rugaciune mare!