|
|
|
|
 |
| |
Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele soarelui. Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure mare.
-In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol ceruse mana fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita din rufarie si din haine. Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau, si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni, care torceau si teseau fara incetare. In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au s-o faca decat mai pe toamna. In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii, la rasaritul si la apusul soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant la cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita; dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina niciodata.
Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea.
- Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita incepu a plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.
- Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc cu dintii mei cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa de falnic, care poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel. Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate. Dar iata ca sosi si ziua nuntii. Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant, unde niciodata nu era sa mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea suferi. In locuinta soarecelui tot mai putea veni pana-n usa sa se bucure de lumina.
- Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mahnit, ridicand manutele in sus, ramai cu bine! Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum inainte in intuneric, lipsita de razele tale.
Apoi facu cativa pasi afara din casuta; graul era secerat, nu mai ramasese decat paisul.
- Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea pe randunica mea, sa-i spui ca ma gandesc la ea.
- Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa. Ridica ochii si-o vazu. Randunica nu mai putu de bucurie cand zari pe Degetica; cobori repede ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea ei. Aceasta-i povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pamant, unde niciodata nu strabate soarele. Si spunand toate astea, siroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.
- Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde; vrei sa vii cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine; si vom zbura departe de uriciosul tau sobol, si de locuinta-i intunecoasa, dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara si florile nu se trec niciodata. Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai scapat viata cand zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig.
- Da, da, merg cu tine! zise Degetica. Si se sui pe spatele pasarelei, lega cingatoarea ei de o pana mai mare, si astfel trecura pe deasupra padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada. Degeticii ii era frig; atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara, ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor. Si ajunsera astfel intr-o tara calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai si de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme. Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti. Randunica se opri pe marginea unui lac albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita. Pe sub streasina erau nenumarate cuiburi. Unul din aceste cuiburi era al randunicii.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
