Pentru Scoala
Horoscopul zilei
Cultura generala
In unele perioade 25% din cantitatea de smog a Los Angeles-ului provine in realitate din Asia.
› vrei mai multBancul zilei
Doi ardeleni se suie intr-un tren ca sa se intoarca acasa.
Dupa vreo ora de mers parca incep sa realizeze ca au gresit trenul.
Cand vine controlorul, unul din ei isi face curaj si-l intreaba:
-Domnule, nu te supara, trenul asa ma duce la Cluj?
-Nu.
Dupa cateva momente de tacere, al doilea ardelean intreaba:
-Dar pe mine?
Shop Clopotel.ro
5 RON
| Versiune pentru imprimare |
Scrisoarea IIDe ce pana mea ramane in cerneala, ma intrebi?De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, ingramadite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile? Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt, Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt, Caci intreb, la ce-am incepe sa-ncercam in lupta dreapta A turna in forma noua limba veche si-nteleapta? Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa, in cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa, Cand cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa, Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa? insa tu imi vei raspunde ca e bine ca in lume Prin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume, Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara, Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara, Si dezgustul meu din suflet sa-l impac prin a mea minte. - Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte; Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearca prin poeme sa devie cumularzi, inchinand ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cantati in cafenele si fac zgomot in saloane; Iar cararile vietii fiind grele si inguste, Ei incearca sa le treaca prin protectie de fuste, Dedicand brosuri la dame a caror barbati ei spera C-ajungand candva ministri le-a deschide cariera. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu? Oare glorie sa fie a vorbi intr-un pustiu? Azi, cand patimilor proprii muritorii toti sunt robi, Gloria-i inchipuirea ce o mie de-neghiobi Idolului lor inchina, numind mare pe-un pitic Ce-o besica e din spuma, intr-un secol de nimic. incorda-voi a mea lira sa cant dragostea? Un lant Ce se-mparte cu fratie intre doi si trei amanti. Ce? sa-ngani pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos? Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala Unde-nveti numai durere, injosire si spoiala; La aceste academii de stiinti a zanei Vineri Tot mai des se perindeaza si din tineri in mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi in a lor clas, Pana cand din scoala toata o ruina a ramas. Vai! tot mai gandesti la anii cand visam in academii, Ascultand pe vechii dascali carpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stand s-adune Si-n a lucrurilor peteci cautand intelepciune? Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adanca ne-nvarteau al mintii scripet, Leganand cand o planeta, cand pe-un rege din Egipet. Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos, Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Si cum neagra vecinicie ne-o intinde si ne-nvata Ca epocele se-nsira ca margelele pe ata. Atunci lumea-n capatana se-nvartea ca o morisca, De simteam, ca Galilei, ca comedia se misca. Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii, Confundam pe bietul dascal cu un crai mancat de molii Si privind painjenisul din tavan, de pe pilastri, Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pilda Catre vreo trandafirie si salbatica Clotilda. imi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. Scartiirea de condeie dadea farmec astei linisti, Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unei inisti, Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit; Cand suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit. Atunci lumea cea gandita pentru noi avea fiinta, Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta. Abia azi vedem ce stearpa si ce aspra cale este Cea ce poate sa convie unei inime oneste; Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul, Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul. Si de-aceea de-azi nainte poti sa nu ma mai intrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi, De ce dorm ingramadite intre galbenele file Iambii suitori, tmheii, saltaretele dactile... De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura. |