|
|
|
|
 |
| |
Voinicul cel fara de tata
A fost un imparat s-o imparateasa. Ei aveau numai o fata si o pazea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie sa iasa nici pana in gradina fara dadaca ei. Aceasta o tinea de aproape si n-o scapa din vedere nici cat ai da in cremene. Fata, tot sezand la fereastra, vedea pe un june fluiera-vant de colo pana colo. Intr-o zi uitandu-se la el, o vazu si el si, tintind ochii in ochii ei, ea simti un fior, apoi ca o scanteie de foc o arse ceva la inima. Se trase fata de la fereastra si spuse dadaca-sei ce i se intampla. Atunci dadaca ei ii zise:
- Ci ca fugi si d-ta de la fereastra! Ce tot te zgaiesti si te uiti la toti d-alde taie cainilor frunza.Nu trecu mult si fata incepu a nu se simti bine. Pasamite luase in pantece, fara stirea lui Dumnezeu. Spuse dadaca-sei. Aceasta se da de ceasul mortii de ciuda, cum de sa se intample una ca asta, fara sa stie fata de barbat. Frica ce le coprinsese pe amandoua era de nepovestit.
- Ca ce o sa zica tata-tau acum cand va afla, se vaieta dadaca, ce o sa-i raspunz eu, cand ma va intreba?
- Cum o sa ma infatisez eu acum inaintea tata-meu cu bortul la gura, zise si fata, cand numai unul Dumnezeu stie cat sunt de nevinovata?
Si in adevar ca tata-sau era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o data cu capul.Se dusera, deci, si povesti imparatesei toata intamplarea, si se rugara de dansa, ca sa intre ea la imparatul cu mijlocire de iertare.Cand auzi imparateasa de cele ce se intamplase, se lua cu mainile de par. Ea zicea ca este peste poate ca sa ramaie cineva insarcinata din vedere. Vezi ca ea stia cum merg lucrurile in lume. Si la o minune ca aceasta nici ca se astepta.Lucrurile nu puteau ramanea mult timp acoperite. Imparateasa, de sila, de mila, fu nevoita a spune imparatului toata siretenia.Cand auzi imparatul de asta napasta, se facu foc manie. Racnea ca un leu:
- Cine sa fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai batranetelor mele? Cu moarte sa se omoare. In furci sa-l atarne. Praf si pulbere sa se aleaga de capul lui! Imparateasa il lua cu binisorul si-l mai domoli olecuta. Vezi ca el nu punea crezamant pe spusele fiicii sale si ale dadacei. El stia ca astfel de intamplare nu se mai auzise. Dupa ce dojeni cu dojana imparateasca pe dadaca, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de facu o corabioara, puse pe fata intr-insa, si langa ea cinci paini si un urcioras cu apa, si ii dete drumul pe garla spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.
Mergand corabioara pe apa, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rarunchi ca sa o scoata la liman bun, ca unul ce cunoaste nevinovatia ei, si ca pe una ce nu se stia la sufletul ei cu nici o prihana.Cateva zile se balabani ea asa cu valurile apelor. In ziua a treia ii veni ceasul nasterii, si facu un dolofan de copil ca un ingeras. Biata femeie! caci n-avu ea nici un ajutor omenesc in ziua necazului, decat suferintele ei, si alinator pe Dumnezeu! se mangaia oarecum in sufletul ei ca se stia nepangarita.
Si vrand Dumnezeu cu dansa, corabioara, intr-una din nopti, se opri. Ea simti ca corabia nu mai merge; sta pe loc. Pana la ziua, ii tacai inima de frica, nestiind pe ce tarmuri se va fi oprit. Cand se lumina, vazu ca corabioara poposise de marginea unei paduri. Iesind la uscat cu copilasul in brate, rataci incoa si-ncolo prin padure. Apoi se aseza in scorbura unui copaci mare si gros ca butia. Acolo stete ea mai multi ani, hranindu-se cu ierburi si radacini, ori cu roadele unor copaci. Ea isi crestea copilul cu drag.
Ea facu din ramurile unui copaci un leagan in care isi punea copilul ziua; iara noaptea nu-l departa de la sanul ei, si, pentru scaldatoare, se ducea la vadul de la albia unui paraias ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperamant le era cerul cu stelele; tovaras de jucarii copilului ii era florile campului, paserile cerului, flutureii si ganganiile.Dupa ce se facu mai maricel, ma-sa il invata la vanat si-i spunea cu lacramile in ochi cum a fost ea crescuta si cum este nevoita sa-l creasca pe dansul. Iara el asculta si baga la cap toate cele ce ii spunea ma-sa.
Mai marindu-se el oleaca, incepu a cata vanat mai pe departe de locuinta lor. Iara intr-una din zile zari un palat in departare. El isi aduse aminte de cele ce ii spusese ma-sa despre palaturile tata-sau si i se paru ca se cam aseamana. Dete fuga si spuse ma-sii ceea ce descoperise. A doua zi pleca cu ma-sa de mana si, ajungand la acele palaturi, muma-sa ii spuse ca acelea nu sunt ale tatalui ei; dara ca tot cam asa sunt si ale imparatilor din lume.
Mai trecu ce mai trecu si mai marindu-se si dansul, intr-una din zile, ducanduse iarasi la vanat, cum, cum, el se pomeni iarasi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el isi lua inima in dinti si intra in curte. Pasamite palatul acela era al unor zmei. Flacaiandrul nostru cel viteaz, carele nu stia ce este frica, intra si in palat. P-aci, p-aci era sa-si iasa din minti de mirare si sa-si piarza cumpatul dand de atatea lucruri, ce nu mai vazuse el in viata lui. Cand, ce sa vezi d-ta? o data ii iesi inainte trei zmei. Acestia era stapanii palatului. Si unde se repezira la dansul de pare ca sal ia in unghii, si cu grai rastit, dojenindu-l, ii zisera:
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
