Apoi toti hatmanii si capitanii lui Stefan se adunara
imprejurul stejarului si prinsera sa judece pe hanul tataresc, unii pentru vreo
minge furata, altii pentru vreo cetate de hartie daramata, tot fapte rale ce nu
puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecati in jos, isi astepta osanda,
abia stapanindu-se de ras.
In sfarsit, Stefan, dupa ce asculta parerea mai-marilor
ostirii sale, zise cu sprancenele incretite:
— Porunca domniei-sale
este sa-l spanzurati de creanga cea de sus, ca sa fie de pilda si altor
neamuri!
Apoi nenorocitul han fu legat cu franghie de subsuoara si
ridicat pe creanga in sus in salvele pustilor de soc si in strigatele de
bucurie a ostenilor invingatori. Joc nebunatic, copilaresc, la care soarele, in
maretia lui, se uita zambind, el care vazuse multe altele pe coaja noastra
pamanteasca!
Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele
Trotusului de sus in jos?... Un vifor se starneste de puterea caruia se leagana
in aer micul han tataresc, si pamantul prinde sa se clatine si sa sune parca
s-ar fi rasturnat stancile cele mari de la obarsiile Trotusului.
Iar in timp ce
Stefan si intreaga lui ostire stateau nedumeriti de vuietul ce se apropia, in
timp ce micul Gheorghie in bratele vazduhului se gandea la cei ce-s spanzurati
aievea, deodata se vazu o ceata nenumarata de adevarati tatari venind in goana
mare a cailor spre dansii si-atunci... vai!... toti copiii, cuprinsi de groaza,
apucara la fuga care-ncotro, uitand pe micul Gheorghie, care atarnat de creanga
stejarului, zambea inca in nevinovatia lui, nestiutor de urgia ce-l ameninta.
Da! el zambea inca... dar atotvazatorul soare inceta de a zambi, caci in acel
moment o suta de sageti, o suta de suliti se infipsera in trupul lui. Ceriul se
posomori, frunzele si crengile copacului, patate de sange copilaresc, se
clatinara infiorate.
Treizeci de ani au trecut dupa aceasta intamplare, si micul
Stefan, schimband sabia de lemn pe palosul de otel, se urca de pe treapta pe
treapta pe scara lumii, pana ce ajunse sa fie numit la Direptate domn tarii
Moldovei, inscaunat si miruit de mitropolitul Teoctist.
Astfel, facandu-se
insusi tiitor peste toata tara, incepu viata grea si anevoioasa, tot in
razboaie si osteneli, caci tara, fiind bogata, larga si indemanatica, destepta
setea tuturor vecinilor. Dar cu cat nevoile veneau mai grele peste dansul, cu
atat inimosia lui crestea; si a voit Dumnezeu ca el sa mearga din biruinta in
biruinta, si numele lui sa se mareasca tot mai mult, incat sa razbata peste
hotarele Moldovei, departe in lumea apuseana si sa razbata prin patura
veacurilor pana la noi.
Iar el, domn drept credincios si pamantean, de fiecare
biruinta inalta cate o biserica spre marturie nepieritoare de trainicia neamului
nostru si de bunatatea lui Dumnezeu. Multi ani domni Stefan-voda cel Mare in
care timp aseza cu nestramutare temelia stapanirii noastre asupra campiilor
Dunarei, pecetluind si sfintind aceasta stapanire cu sangele varsat. Dar tot nu
era linistit. Un gand indaratnic il urmarea din copilarie, gandul micului
Gheorghie, ucis de tatari; si oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi facut, chipul
cel oaches si dragalas i se infatisa necontenit, cerandu-i parca razbunare.
Iata ca intr-una din zile i se aduce veste ca o multime de
oaste tatarasca a navalit in tara peste apa Nistrului, pustiind pamantul,
rapind cardurile de vite, dand foc satelor si girezilor de pane, robind femeile
si copiii.
Iute Stefan isi intocmi oastea si le iesi inainte la satul
Lipinti. O! de asta data, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe sesul
Trotusului, la stejarul din Borzesti; era o adevarata batalie cu tatarii.
Stefan cel blond cu ochii albastri ganditori, calarea, nu ca atunci pe o nuia
de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc si alerga ca un fulger la toate
punctele de bataie, varandu-se unde primejdia era mai mare.
Si-n loc de sabii de lemn, se-ncrucisau acum sabii de fier,
si-n loc de pusti de soc, detunau tunuri de schija, incat se-nnegrea vazduhul
de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pana-n ceri se inalta rasunetul
restristei de pe pamant; iar tatarimea, cuprinsa din doua parti, se macina si
se mistuia ca pleava intr-un vartej de doua furtuni ce se ciocnesc. Ros era
soarele sus ca in timp de grea cumpana, ros era pamantul jos de sangele ce
galgaia. Dar sufletul bataliei, acel ce vedea si stapanea toate era chipul
blond al lui Stefan, care se arata pretutindene ca o icoana de imbarbatare,
dand inima ostenilor lui si facandu-i sa mearga la biruinta sigura.
Si, in adevar, sigura si desavarsita a fost biruinta
moldovenilor, caci n-apucase a asfinti soarele si intreaga urdie tatareasca a
fost sfaramata si robita, prinzandu-se pe insusi seful lor, fiul hanului
tataresc de peste Volga.
Iar Stefan a dat lauda lui Dumnezeu si a trimis sol de
bucurie sotiei Evdochia, sora tarului Simeon.
Apoi nu trecu mult timp dupa aceasta si auzind batranul han
de peste Volga despre nimicirea ostirii sale la Lipinti trimise lui Stefan soli
incarcati cu odoare pentru rascumpararea fiului sau din robie, iar Stefan
raspunse solilor ca-i va da drumul daca se vor invoi la aceasta mai-marii
ostirilor lui, care au a fi adunati si intrebati pe malul Trotusului la satul
Borzestii.
Era o zi frumoasa, o adevarata zi de primavara, ziua in care
Stefan isi aduna hatmanii si capitanii pe malul Trotusului sub batranul stejar
unde micul Gheorghie fusese ucis de tatari.
Trist parea acum copacul si garbovit atat de povara celor
treizeci de ani trecuti peste crestetul lui, cum si de amintirea dureroasa a
faptului ce l-a insangerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelas camp verde
inflorit, aceleasi ape iuti si neastamparate ale Trotusului, care curg fara
repaos pe asternutul lor de prund, acelas soare dulce si zambitor care a
dezmierdat odinioara jocul cel nebunatic de copii.
De acelas stejar sta acum
legat un adevarat tatar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, si roata
imprejurul lui erau mai marii ostirilor lui Stefan: hatmanul Arbore, hatmanul
Sendrea, aprodul Purice, logofatul Tautu, vornicul Boldur si alti multi osteni
si oameni de frunte; iar in mijlocul lor, drept in fata tatarului, sta insusi
Stefan, copilandrul de odinioara peste capul caruia de asemenea trecusera cei
treizeci de ani ce au garbovit stejarul, insa din mladita de copil crescuse
acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri intinse de la munti si pana la mare,
la umbra carora se adapostea un popor intreg de plugari si de osteni. Iar mai
la o parte stateau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.
— Voi, hatmani si
capitani! zise Stefan, incretind din sprincene; v-am adunat aice ca sa dau in
judecata voastra pe fiul hanului tataresc, si sa hotarati voi insiva de i se
cuvine iertare sau pedeapsa. Sunt acum treizeci de ani, eram mic si ma jucam
sub acest stejar batran c-un copil Gheorghie din Borzesti, cand deodata navali
fara veste asupra noastra Mengli Gherei, hanul tatarilor de peste Volga, cu o
urdie nenumarata, si ucise fara mila pe nevinovatul Gheorghie. Iata ca acum, cu
ajutorul vostru si a lui Dumnezeu, fiul aceluias han a cazut prins in manile
noastre, dupa ce si el ne-a calcat tara fara dreptate, a ars multime de holde
si sate, a ucis multime de femei si de copii. Parintele sau ne trimite soli si
daruri pentru rascumpararea lui. Las la voia si intelepciunea voastra sa hotarati
ce i se cuvine!
Atunci toate fruntile se posomorara, toti ochii se pironira
asupra tatarului, care in acel moment avu neauzita obraznicie sa scuipe asupra
moldovenilor facandu-i cani; iar batranul hatman Arbore zise urmatoarele:
— Maria-ta!... N-am
avea ce face cu viata acestui tatar ce ne batjocoreste, caci tara s-a adapat cu
indestul sange paganesc, si sangele unuia mai mult n-ar spori intru nimic roada
pamantului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tataresc, si maria-ta, care
te lupti de atatia ani pentru intemerea neamului nostru, esti dator sa faci
dintr-insul pilda, ca sa mearga vestea peste cele patru hotare ale tarii, cum
ca oricine samana moarte pe pamantul nostru, moarte culege!
Atunci toti intr-un glas strigara: La moarte, la moarte!...
Iar Stefan, intorcandu-se catra solii lui Mengli Gherei, le zise:
— Duceti-va cu
daruri, cu tot la stapanul vostru si spuneti-i: ca atat de mult s-a scumpit
capul fiului sau prin sangele crestinesc ce-a varsat, incat el nu are indestula
avere sa-l poata rascumpara. Iar daca vrea sa-l intalneasca in locul unde s-a
dus, atunci sa se incumateze sa ne calce hotarele!
Apoi, dupa ordinul lui, fiul vestitului han tataresc Mengli
Gherei de peste Volga, stapanul Crimeei si al Ucrainei, spaima polonilor si a moscovitilor,
fu ridicat in sus cu manile legate la spate si spanzurat de aceeasi creanga de
care se legana odinioara micul Gheorghie, cand fu strapuns de sagetile
tataresti; s-atunci surlele, trambitele si darabanele ii facura cinstea cea de
pe urma, si o salva puternica de sinete, imprastiind vestea mortii lui, facura
sa salte apele Trotusului.
Iar Stefan, judecand ca batranul stejar si-a indeplinit
menirea, deoarece frunzele si ramurile lui cu sange au fost spalate, a poruncit
sa i se dea foc, si-n locu-i a zidit, in amintirea tovarasului sau din
copilarie, o biserica cu hramul Sfantului Gheorghie.
De atunci si pana azi multe s-au intamplat, caci patru sute
de ani trecut-au peste tara, intovarasiti de voi si nevoi, dar inca si astazi,
cand merg calatorii sa viziteze biserica cea neagra din Borzesti, simt o
tainica strangere de inima, aducandu-si aminte ca pe acele lespezi de piatra a
calcat odinioara piciorul lui Stefan, care a fost sufletul de viata, cheagul
neamului romanesc, si astazi inca ochii lor parca vad rasarind din intunecimea
boltilor marea lui umbra care de acum va pluti peste noi in adanca viitorime ca
un spirit proteguitor.
|