|
|
|
|
 |
| |
Caci viermele neadormit al pacatului o rodea fara curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului ? Si nu se iscase dintr-o vraja ? Ii venea cateodata sa ia furca si sa risipeasca prisaca blestemata, care nu se imbelsuga decat ca sa-i aminteasca si mai aprig de vrajitoare si de vina ei fara ispasa. Mierea care se aduna era spurcata, si fagurii, blestemati de nelegiuirea savarsita asupra trupului si sangelui Mantuitorului. Ca sa dea copiilor sa manance din rodul vrajilor, insemna sa-i arunce si pe ei in ghearele necuratului... Si e de ajuns ea! Pana la urma, mierea incepu sa curga afara din stiubeie. Albinele se ostoisera din alergatura, pregatindu-se de randuiala iernatului, astupand gaurile, capacind fagurii. Copiii plangeau lihniti, cu ochii la siroaiele de miere prelins...a Bulzul de ceara veche se sfarsise si nu mai erau lumanari pentru biserica. Si iarna da semne intetite ca are sa vina cu toata neindurarea.
Vaduva se gandi iar la preot, sa-l cheme pentru un sfat, pentru o sfestanie. Dar isi lua seama. Iar n-ar fi inteles-o. Intr-o seara cazu, hotarata, la icoana Maicii Domnului si se ruga, luandu-si asupra-si intreg pacatul. A doua zi incepu, singura, retezatul prisacii. Cand desfacu capacul celui dintai stup, se astepta s-o improaste trasnetele iadului, sau macar mierea sa miroasa a pucioasa. Dar nimic altceva decat ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasma desfatat...a Deodata, mainile ei, uimite, incremenira. In inima fagurului se pitula o zidire cu totul deosebita de rostul si alcatuirea dimprejur. Sta acolo, zamislit din ceara alba ca zapada, un sambure de chivot marunt, aidoma cu o bisericuta mica numai cat o lacrima, dar atat de amanuntit si desavarsit lucrata, ca nu- iI lipsea nimic, usi, ferestre, turle, pridvor, din cate se cuvin unui sfant lacas. Si inlauntrul chivotului, prin usitele date in laturi, se zarea sprijinita pe un fir de piciorus o tintisoara luminoasa, pristolul pe care odihnea un potir, mic cat o scanteie,unde stralucea pastrat stropul de impartasanie scuipat de ea ...
De jur imprejurul chivotului, de cele patru laturi, se intesau niste chilioare, inchipuind o manastire pitica, de ceara, unde, randuite de paza slujeau o seama de albine anume inchinate. Femeia, cuprinsa de o infricosata bucurie, alerga din stup in stup si-i deschise palpaind de spaima. In miezul fiecaruia strajuia stralucitul chivot, cu sfanta cuminecatura in boaba potirului, imprejmuit de chiliile schitului de ceara. Indata, mintile ei zbuciumate se luminara si pacea cobora peste ea. Pricepu ca se intamplase ceva dincolo de pricepere.... Dar ea nu destainui nimanui minunea. Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce incredintarea ca potirul fusese gol si ca ea bause numai inchipuire ? ... Daca Dumnezeu nu voise sa deschida slujitorului sau intelegerea, atunci cand, sfaramata, i se marturisise, poate acum ar fi savarsit un pacat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Si nu-si deschise gura, care pastra toata viata aromele impartasaniei furate.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
