|
|
|
|
 |
| |
Cand preotul a iesit cu sfintele daruri, ea a cazut atat de adanc pe pardoseala de piatra, ca i-a plesnit pielea genunchilor si i-a dat sangele. Ea n-a simtit. A ramas asa, cu fruntea pe lespezi, in coltul unde cazuse, pana la sfarsitul slujbei. Oamenii,care o stiau evlavioasa si necajita, nu se mirara si o lasara acolo. Preotul, dupa ce se dezbraca de odajdii, trecu grabit si iesi din biserica fara sa o vada. Vaduva se trezi singura si inchisa, cu toti ochii sfintilor mari deschisi asupra ei. Dar curand se dezmetici si soaptele vrajitoarei ii sunara in urechi. Deodata se scula in picioare si, cu mare indrazneala, porni spre altar. Ii vuia auzul ca la cufundatorii in apa cand se lasa la mari adancimi. Dar facu o opintire si intinse mana spre usa din stang...aSovai o clipa. Simti taind-o in tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, cand nascuse intaia oara. Se cutremura. Dar se gandi ce bucurie ii venise pe urma, cand salta pe genunchi pruncul pentru care atat se chinuise. Si indrazni. Impinse usa si patrunse val-vartej in sfanta incapere unde odihneau infricosatele taine. Dete la o parte naframa invelitoare si inhata cu mana tepoasa paharul cu sfanta grijanie. Se mira ca-l poate clinti cu atata usurinta. Se astepta sa se lupte cu el mai greu decat cu o stanca. Si il ridica. In fundul de argint usor coclit sclipea sangele misterios al vietii, cu farame din trupul cel fara de moarte in el. Femeia duse la gura potirul si, cu lacomie de betiv, isi umplu pe nerasuflate gura. Si chiar din altar, o impunse la goana spre casa, se repezi in ograda si se napusti asupra stiubeielor, unde scuipa in fiecare, la sir, cate o picatura din sfanta cuminecatura adusa cu atata agoniseala de pacat. Apoi, sleita, ca si cand ar fi carat un munte, se prabusi intre stiubeiele pustii si adormi ca o moarta.
Abia spre seara au gasit-o copiii si o tarara in casa, de unde n-a mai iesit. A cazut la pat si a zacut ratacita, cu zapaceli si spaime, baiguind intr-una despre lucruri neintelese de vecinii stransi la capul ei. Vorbea mereu de un foc, de azima dulce, de care ii este necontenit plina gura. Si se mira ca nu vede nimeni vapaia ce zbucneste cand o deschide. Tinea, mai ales, cu scumpatate scuipatul si-l inghitea intr-una. Pentru nimic in lume nu l-ar fi lepadat jos... A stat asa cateva zile. De cateva ori, cand i se mai intremau mintile, a dat sa cheme preotul. Dar isi luase seama. Astepta inca. Intreba mereu de stupii care dormeau inainte somnul mortii. Si se caina in gand ca vrajitoarea o inselase, tragand-o intr-o cursa cu infatisare de evlavie, ca s-o arunce in pacatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar asa i-a trebuit, daca a parasit pe Dumnezeu si a alergat la cel viclean! Lumea n-o lasa in pace, indemnand-o sa cheme vrajitoarea sa-i descante... Ea n-a vrut sa mai auda, hotarata macar de acum inainte sa nu mai greseasca. Canonita far'de ragaz de mustrarile cugetului, trimise in sfarsit dupa popa, care veni cu cartea invaluita in patrafir. Profira ii ceru s-o spovedeasca. Dete pe toti afara si ramase singura cu duhovnicul.
- Azi, sa-ti citesc numai o molifta pentru boala, o indemna acesta. Nu e nevoie sa te marturisesti. Nu esti pe moarte. Si n-am adus grijania. Femeia, la auzul cuvintelor, se zvarcoli toata.
- Am pacatuit cumplit, parinte, si nu mai pot rabda pacatul in mine. Trebuie sa-l desert, gafai ea, stancindu-se in ingenunchieri. Nu cer grijanie. Te rog numai sa ma asculti fara sa ma alungi si sa ma blestemi. Si se smucea de par ca o apucata. Preotul desfasura silnic odajdia, si-o petrecu pe dupa gat, cu poala acoperi capul strivit de pamant al pacatoasei,citi o rugaciune si cu ochii in tavan astepta, gata sa asculte. Femeia tacea, plangand cu suspine.
- Spune, se indulci duhovnicul, miscat de atata umilinta si framant.
- Nu indraznesc, parinte. Mi-e groaza de mine singura, se scutura ea. Si iadul are sa se inspaimante de fapta mea. - Indrazneste, fata mea! Iadul a fost biruit, si Domnul poate uita orice pacat-zise popa, intr-o doara.
- Al meu e prea mare. Il simt aici, in mine, ca pe o vietate spurcata. Si se plesnea toata. In sfarsit, popa o indupleca sa vorbeasca. Si femeia, cu sughituri, povesti frant si incalcit isprava ei. Amesteca pe vrajitoare cu grijania si stupii cu potirul, batandu-si pieptul ca a fost o neroada si s-a lasat tarata de diavol in pierzanie, incat duhovnicul nu intelese mai nimic. Isi dete si el cu parerea, ca toata lumea, ca femeia e pocnita la cap si aiureaza.
- Cum ? o intreba el zambind, ca s-o incerce. Ai baut cuminecatura chiar din potirul de pe sfanta masa ?...Din altar ?
- Da, parinte. Mi-am umplut cat am putut gura cu grijanie din pahar, ca toti stupii erau bolnavi si-mi trebuia multa. - Nu se poate! spuse popa. In potir nu ramane niciodata cuminecatura. Sta gol. In el nu e nimic. Nici macar o picatura. Profira holba ochii nebuni la el.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
