|
|
|
|
 |
| |
"Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi inchina lui toata viata mea".
- Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin, auzi ea intr-o zi; el pre-gateste o corabie stralucitoare sub cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie.
Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea stia mai bine ca oricine gandurile printului, deoarece el ii spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta". Si sarutand-o pe frunte printul pleca.
- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el cand erau pe corabia care-i ducea.
Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii in fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zambeasca. Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea?
La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana bunica avand ochii atintiti spre corabie. intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau cu mahnire si isi frangeau mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de mare.
A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate clopotele incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti. in sfarsit sosi si ea.
Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru inchis, ochi intr-adevar fermecatori.
- Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea multa fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a implinit! Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.
Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in spuma. Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de trambite. in biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot. imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea in lumea asta.
In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita. Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta insa a spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
