Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.
- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.
- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti. Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa. Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.
- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte. Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:
"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori:
"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul. Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. "si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.
- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.
- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru. Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz! Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.
- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta. Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.
Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.
- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance. Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.
Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe. Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau. Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din ^a^ani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.
A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.
- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.
- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem. Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.
- Nu.
- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? Si motanul il intreba si el:
- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?
- Nu.
- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei. Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.
- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.
- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!
- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc. Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?
- Nu ma intelegi, zise bobocul.
- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.
- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul. Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.
Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.
Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele. Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata. A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire. Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.
Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica. Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare. Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara! Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:
- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii. Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:
- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada. Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada. Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor. In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:
- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:
- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:
- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste... Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.
Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:
- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!
|