|
|
|
|
 |
| |
Odinioara, pisica si rasul traiau laolalta, ca niste neamuri adevarate. Pisica il invata pe ras tot felul de lucruri, si intr-o zi ii spuse:
- Oamenii au foc, am sa merg sa le cer, ca sa ne fierbem si noi mancarea.
Si pleca pisica in sat, dupa foc. Oamenii o primira bucurosi si o poftira in casa. Aici simti mirosul grozav de imbietor al orezului care fierbea in oale. Tare ar mai fi gustat din el, dar orezul nu era inca fiert. Pisica lua un lemn aprins ca sa-si faca foc si pleca spre padure. Cand ajunse destul de departe de sat stinse lemnul si se intoarse iar la oameni, spunandu-ie ca se stinsese pe drum. Dar orezul nu fiersese inca. Lua iarasi un lemn de pe foc si porni spre casa, dar pe drum il stinse din nou: si-a tot facut asa pana ce orezul s-a fiert.
Oamenii o poftira la masa si ea se aseza bucuroasa.
„Ce gustos este! gandea pisica sorbind din fiertura. Tare buni sunt oamenii si grozav stiu sa gateasca." si, uitand de foc, se intoarse in graba acasa si-i spuse rasului:
- Oamenii sunt foarte priceputi si primitori, hai sa traim printre ei.
Rasul nu vru sa plece, ba incerca s-o opreasca si pe pisica. Atunci pisica se hotari sa plece singura. Se apropie prietenoasa de ras si-i spuse:
- Hai sa te invat cum sa te catari in copac. Rasul, bucuros, facu asa cum l-a invatat numai ca pisica i-a aratat doar cum sa urce, si nu cum sa si coboare. Cand a ajuns in varful copacului, rasul nu mai stiu ce sa faca, iar pisica se strecura repede printre crengi, cobori si fugi repde la oameni.
Rasul nu mai putu cobori din copac. Foamea ii sfasia stomacul.
Pana la urma, nemaiputand rabda, sari pe crengile subtiri, cum vazuse ca a facut pisica, dar cazu cu capul in jos si se lovi foarte tare la spare, sira spinarii la ceafa.
De-atunci rasul umbla cu capul in jos, ii chioraie intotdeauna prin burta, poate sa se catere in copaci, dar nu stie sa mai coboare.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
