|
|
|
|
 |
| |
A fost odata un imparat si o-mparateasa sanatosi si voinici, dar tot mahniti, fiindca de aproape zece ani, de cand se luasera, duceau degeaba dorul unui copil macar.
Venind vremea sa plece imparatul la razboi departe, cum trebuie sa se-ntample orcarui imparat intr-o poveste, dupa ce si-a sarutat sotia, i-a zis:
— Maria-ta, eu acuma plec si numa Cel-de-sus stie cand m-oi intoarce. Sa te gasesc sanatoasa! Dar sa stii ca la-ntoarcere trebuie sa gasesc si copil in casa; de unde nu, paine si sare cu mine nu mai mananci!
Pe urma a-ncalecat si a plecat cu ostile.
A trecut de la astea o luna... au trecut trei... cinci... aproape noua — suna a pace — si nici un semn.
De grija si de suparare, sta biata imparateasa in odaia ei, fara sa mai vaza pe nimini decat pe o batrana credincioasa, care o crescuse pe ea de mica, de cand ramasese fara mama; sta inchisa cu batrana, ofta si se jelea... Ce o sa se faca ea cand o da cu ochii de sotul ei?
Vazand ca se prapadeste de atata inima rea, i s-a facut batranei mila, si s-a gandit cum i-ar mai risipi gandurile negre. Si asa, intr-o zi, pe la scapatatul soarelui, a luat-o, si amandoua, imbracate ca niste cocoane de rand, sa nu le cunoasca nimini, s-au dus la plimbare intr-o padure.
Acolo umbland ele incet, duse pe ganduri, iata ca gasesc o tigancuta zdrenteroasa si lihnita, stand jos pe o buturuga in acea singuratate, cu un danciuc aproape gol in brate... ii dedea tata; el sugea si ea plangea.
— De ce plangi, fetico? a-ntrebat-o batrana.
— Cum sa nu plang, coconita?... M-a amagit hotul, si dupa ce si-a batut joc de mine, a fugit in lume si m-a lasat sa umblu asa, gonita de la parinti, cu pruncu-n brate!... Nu mai ma tin picioarele de nemancata... si pruncul nu vrea sa stie — cere... Si n-am incai inima sa-mi fac seama singura: sa-l omor si pe el si sa ma omor si pe mine... ca da Dumnezeu prunci cui nu-i trebuie, la o pacatoasa ca mine, si la cine trebuie nu-i da!
Imparateasa a oftat adinc auzind vorbele astea atat de duioase.
— E baiat? a-ntrebat cocoana a batrana.
— Baiat, saru' mana!
— De cate luni?
— La noapte e de zece zile.
Batrana sta la ganduri o clipa si, pe urma, zice:
— Fetico, esti tu cuminte?
— N-am fost pan-acuma, coconita, saru' mana; da de-acu-ncolo, sa fie ea a dracului care o mai...
De prisos sa ne mai lungim la povestit cu de-amanuntul toate... Destul sa spunem ca, peste un an de la plecare, intorcandu-se imparatul biruitor de la razboi, a gasit acasa mare multumire: cocon imparatesc de trei luni in varsta, dar crescut cat unul de un an... si doica» o mandrete de fata oachese, imbracata numa-n matasarii, ca orce doica de cocon imparatesc... si sanul!... si s-a bucurat foarte mult imparatul despre toate.
S-a facut botez cu parada mare si s-a-nveselit norodul intreg, ca, fireste, soarta imparatiilor este legata de a imparatilor — si l-au botezat Florea-voievod.
Crestea voinicelul, si nu mai putea o lume dupa el, ca, ce-i drept, mare minune de baiat! iar doica, la care multi se uitau lung, le spunea:
— Ia, nu va mai uitati asa, parca n-ati mai vazut copil! sa nu mi-l deochiati!
Cand a ajuns baiatul la vreo sase anisori, imparatul a-nsarcinat pe un curtean de credinta sa-l invete manuirea armelor, calaria, inotatul, jocurile felurite si cantarea din harfa si din gura — in sfarsit toate cate trebuiesc pentru desavarsirea unui tanar care va sa-mparateasca.
Doica, iubind foarte pe baiat, il insotea mereu la ceasurile de-nvatatura; astfel, invatatorul, care pretuia si el mult pe scolarul sau asa de destept si cu frumoase apucaturi vitejesti, vazand-o zi cu zi, a ajuns sa o placa atata, incat, a rabdat cat a rabdat, pana n-a mai putut, si a cerut-o in casatorie; iar dansa placandu-l asemenea, ca era om de seama si mandru, si-l vedea ca tine si el mult la baiat, bucuroasa l-a luat.
Si i-au cununat chiar imparatul cu imparateasa, dandu-le mare cinste si daruri scumpe.
Cand a intrat in biserica mireasa — gatita de nuna-sa sub ochii nunului — cu flori si beteala de aur in paru-i negru, cu chipul si trupul, si cu zambetul si mersul acelea, pasind asa de cuminte, nici indrazneata, dar nici sfioasa — a ramas toata lumea-ncremenita, nu altceva, ca-n adevar era o aratare.
Mai multumit ca oricine de aceasta casatorie a fost tanarul Florea-voievod; el ii iubea mult, si pe mama-doica si pe invatatorul lui; avea si de ce: si ei il iubeau pe el destul.
Cand il vedeau aruncandu-se pe cal salbatec prins de coama-n fuga mare, si cand se-ntorcea cu calul, adineaori nebun, acu domolit si plin de spuma; cand il vedeau sagetand randunica din zbor; cand il auzeau, pe urma, cantand din gura si cu harfa, de te sfintea — amandoi sotii nu mai puteau de mandrie, il luau in brate si-l sarutau, si femeia zicea:
— Multi feciori de-mparat or mai fi, da ca si asta al nostru, nu mai crez altul!... s-a ispravit!
Au trait ei asa cu totii, la curte, in buna pace, linistiti si fericiti, fiecare cu partea si gandul lui, pan-a-mplinit Florea-voievod douazeci si doi de ani — un flacau ca un brad.
Dar intr-o zi, iata ca vine de la palat curteanul, invatatorul lui, acasa, si zice vesel:
— Stii tu un lucru, draga nevasta?
— Stiu, daca mi-ei spune...
— S-a hotarat! il insuram pe Florea...
— Pe baiatul nostru?... cum asta?
— Ei! cum!... iac-asa, cum se-nsoara toti flacaii.
— Cine-l insoara?
— Ei cine!... imparatul si imparateasa.
— Cu cine?
— Cu fata unui crai vecin.
— Asta nu se poate! auzi? coscogea fecior de-mparat sa ia o fata de crai... Asta nu se poate!
— De ce nu?
— Fiindca trebuie sa ia fata tot de-mparat, pe potriva lui... Nu! asta nu se poate, in ruptul capului!
— Dar bine, femeie, daca asa au hotarat parintii lui?...
— Or fi hotarat ei... Dar eu?... eu unde sunt?
Si repede s-a gatit si-nvapaiata s-a dus la palat sa dea ochi cu imparatul si cu-mparateasa, sa-i intrebe: cum se poate, fara stirea si a ei, care l-a crescut pe baiat, sa hotarasca dansii asa de soarta lui? si, raspicat, le-a spus ca Florica al ei nu poate lua pe orcine, ca lui Florica al ei trebuie pe putin o fata de-mparat; de unde nu, nu trebuie! ca, slava domnului! tanar e, frumos e, voinic e, fecior de-mparat mare e! Are vreme sa mai astepte pan-o gasi una pe potriva lui.
Imparatul a zis una, imparateasa doua, doica noua... au inceput sa se-nteteasca femeile la vorba, si din vorba la-mpunsaturi, si de-acolea, cearta la toarta... imparateasa, suparata de-atata tevatura, ca s-o taie scurt, zice:
— In sfarsit, asa a hotarat politica mariei-sale imparatului, asa am hotarat eu — asa trebuie sa se faca! destula vorba!
— Ba, nu!
— Ba, da!
Doica, infierbantata grozav, a tipat o data, ah! si a lesinat.
Sari, toti... 0 descheie la san si da-i cu otet de trandafir. Vine si Florea:
— Mama-doica!
Si-ncepe sa se vaite ca un copil mic si sa se bata cu pumnii-n cap:
— A rapus-o pe mama-doica!... Aoleu!... nu mai e de rana!
Imparateasa — lesina si ea.
Imparatul, strasnic de turburat de toate astea, striga:
— Eu stric, ca m-apuc sa vorbesc politica cu niste femei nebune!
Imparateasa se desteapta si pleaca foarte mahnita de asemenea cuvinte.
Se desteapta si doica; se uita la-mparatul si, lovindu-se cu pumnul peste sanul gol, incepe sa se boceasca flacaului:
— Nu se poate, maica! nu voi, maica, moarta taiata! Nu te dau, Florica, decat dupa fata pe potriva ta! Sa nu ma faci de rusine, Florica mama, ca ma omor!
Florica o mangaie plangand si zice:
— Nu, mama, nu! fara voia ta nu fac nimica!
Imparatul, tinand si el foarte mult la doica si auzind si vorbele baiatului, nu s-a-ndurat sa le strice hatarul, si le-a zis:
— Daca nu vreti voi, bine!
S-a facut razboi pentru asta; caci craiul vecin, care avusese fagaduiala de casatorie pentru fiica-sa, n-a putut suferi o astfel de nesocotire. Razboiul s-a sfarsit, ca toate razboaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbandu-se pe la curtile din lume, Florea-voievod, insotit de doica si de-nvatatorul lui, s-a dat in dragoste — ca era ochios — cu o tanara vestita de frumoasa, fata unui imparat, mai mare chiar decat tatal lui; si numaidecat intre cele doua curti s-a pus la cale casatoria.
Cand s-a facut nunta aceea stralucita cu mari petreceri in gradinile-mparatesti, toata lumea s-a-nveselit; dar mai mult ca toti, doica.
A privit lung la mire si mireasa, cum se plimbau prin gradina, incet, strans alaturi, soptindu-si unul altuia cine stie ce nimicuri tineresti, i-a aratat sotului ei si, stralucindu-i ochii de multumire, a zis:
— Asa da, Floric-al mamei! asa-nteleg si eu!... Sa ia fiecare pe potriva lui!... asa trebuie!
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
