|
|
|
|
 |
| |
Jocul
I
Fugea. Fugea mai repede ca niciodata. Fugea de soarta, de soarta mortii pe care nu avea cum s-o evite. Altii au ales in locul sau, cum altii aleg in locul tau in viata. "De la ce a plecat totul?" Da... de la bani? Sau de la nebunie? "De ce s-a sinucis?" Era nebun mai mult ca sigur. Singura explicatie. Fugea speriat, pe un deal abrupt. inca putin si padurea avea sa isi faca aparitia, odata cu ea poate si salvarea sa. Durerea il macina, ii manca muschii, ii zdrobea simturile si il umplea de nestiinta. "Aaa, da. Benzinaria. Da, acum imi amintesc... oare?"
Un gand ii fulgera cugetul, strapungand putina constiinta care ii mai ramasese. Ochii se miscau frenetic in spatele pleoapelor, muschii ii tresareau ritmic si simti o bubuitura puternica in urechea dreapta iar apoi un susur indelungat. Nu se mai oprea... durere... durere... durere... "Aaa" Scapa un strigat si deschise ochii. Se vazu la pamant, intins pe iarba inalta de la marginea padurii. Cerul innorat, luminat de o palida raza alb-cenusie, se misca cu totul, iar arborii de la o intinzatura de brat il inconjurau cu umbra lor neagra, crescanda. Pamantul se misca, iar el statea pe loc. Pe gat simti o senzatie ciudata, urata, senzatie de voma.
Jocul Chinuindu-se sa se ridice, ajutat de mainile obosite, cu toata ura acumulata in el, isi potoli fluxul nervos dinlauntrul sau. Lumea inca se rotea, cand se afla in genunchi, tarandu-se cu greu la adapostul radacinilor batrane. O lovitura il readuse in simturi mai ascutite si vazu un trunchi inaltandu-se in fata sa. Atat de inalt... "Cum naiba cresc astia atat de inalti?" O raza trecatoare a lunii il orbi pe moment, lasandu-i un rastimp sa se acomodeze cu vederea nocturna. "Unde sunt? Mai bine zis, cine sunt? Habar nu am."
Se ridica si simti din nou durerea de la umar. Pipai usor si o arsura ascutita il trezi de tot. Sangera de mult, iar o parte a sangelui era deja inchegat, pe piele, pe haine, pe iarba. Nu vedea cerul. Era in mijlocul padurii. "Am mai mers? Atat de mult?" Poate nu mi-am dat seama. Va trebui sa astept prima geana de lumina ca sa pot iesi de aici. Se aseza din nou pe iarba, de aceasta data scurta, chiar prea scurta, si se simti istovit. Se intinse langa un arbore stufos linistindu-se, cu gandul ca supravietuise. "Supravietuisem cui?" Nu mai pot sa gandesc corect... mai bine, noaptea e un sfetnic bun, se zice.
Adormi. Dintr-o data viziuni aparura ca din senin. Imaginile se derulau prea rapid prin fata sa ca sa mai poata intelege ceva concret. Vroia sa strige "stop!" sa le opresca cumva. Nu avea cum. Vedea padurea de sus, de foarte sus, o intinsa vale verde scaldata cand si cand intr-o mare de lumina alba, binefacatoare. Apoi cerul accelera sau decelera, mult prea repede... nimic nu e concret... nu pot... nimic. Iar padurea, dupa care o imagine fulger cu (oare?) el insusi dormind la adapostul unui copac vesnic in inima codrului. Oras, mare oras, strazi, blocuri, cafenele, reclame, lumina, noapte, viata, moarte... moarte. Ceva semanand cu o pompa? Da.... benzinaria. O vedea extrem de clar. Prea clar. Era si el acolo, langa pompa de alimentare cu un barbat in spatele sau. Ce facea barbatul ala? Veni usor langa el si il batu pe spate zicandu-i ceva dupa care se indrepta spre autostrada. Vroia sa plece. Dar in acel moment o bubuitura ii astupa timpanul, dupa care o ultima imagine... barbatul intr-o balta de sange.
Deschise ochii speriat.
 Lumina se chinuia sa strabata anevoiosul drum pana la el. Era dimineata. "Ce s-a intamplat cu omul acela de langa mine?" A murit, dar cine l-a omorat... pentru ca impuscatura a fost reala, cineva trebuie sa-l fi omorat. Isi ridica privirile spre colivia de copaci din jurul sau. Nimic nu se zarea, doar marea verde si maro cuprizandu-i fiinta."Unde sunt? Pe unde merg?" Nu conteaza, voi merge unde ma duc picioarele si gandul. Inainta usor, mai mult pe la umbra, pradat de o spaima necunoscuta venita dinlauntrul sau.
Un impuls il indemna: "La dreapta" spuse involuntar cu voce tare. Se uita speriat in jurul sau si isi dadu seama ca de fapt el vorbise. "Am innebunit!". Nu, nu e adevarat... Hai la dreapta. Ochii intrezareau pete de lumina pe jos, lumina galbena, filtrata de frunzele subtiri ale arborilor. Multi arbori... prea multi arbori. Imagini se profilara pe retina, inlocuind culoarea rece a copacilor. Din nou padurea, cerul, padurea, iar cerul - schimbat, orasul vazut de sus, din aer, si omul, cunoscut, mort. Dintr-o data un strigat razbatu cu toata puterea: "Cine l-a omorat?" Se afla la marginea padurii si razele soarelui il lovira subit, orbindu-l. Cazu la pamant istovit nedandu-si seama ca mersese deja peste cinci kilometri. Cuvinte incercau sa ajunga la suprafata, strigau in spatele mintii, ascunse de ceata neabatuta.
"TU!" striga din nou. "Eu? Care eu? De ce eu? Nu... eu." O lacrima se scurse pe obrazul sau si suspina adanc. "Eu l-am omorat. Eu." Era la pamant, inecat in iarba, lumina si durere. Se vazu pe el insusi cu o pusca pe umar. O indrepta brusc spre barbatul prabusit pe sosea si constiinta se sperie, nu mai dorea sa vizualizeze nimic... nimic. Durere, durere enorma. "Nuuu!" rosti neauzit incercand sa acopere sunetul descarcarii pustii. Ura de sine il invada, iar la vederea groazei ce se desfasura in fata ochilor sai se pomeni zvarcolindu-se si inecandu-se in lacrimi.
- Aici e, hai, e aici.
Vocea deveni pura. Dura si rece. Zgomoul inceta si totul se opri atarnand un moment pe un fir de timp vesnic. Ceva, cineva il privea de sus, de foarte sus. Privirile malefice se indreptara dintr-o data spre el, prabusit inca. Sunete din nou. Se napusteau peste el cu o intensitate mult prea mare. Rasete, strigate, larma asurzitoare. Ceata mintii i se risipi si isi dadu seama ca era urmarit. "De cine?" Fugi. Fugi si nu te mai opri. Se ridica de la pamant si pricepu ce se intampla. "Am omorat iar acum e randul meu. Sunt vanat." Intr-adevar cineva il urmarea, ii dorea moartea. "Fugi... fugi... fugi" il indemna constiinta inca vie.
II
Alerga, alerga din nou mai repede decat isi imaginase vreodata. Sudori reci, uscate de vant si lumina ii impresurau fata, tranformand-o intr-o masca obosita, fara nici o expresie in afara de cea a disperarii. Privi in urma. "Dumnezeule." Numara rapid in gand, impiedicandu-se si incalcindu-si picioarele in iarba deasa: "1..2..3..4..5..6 indivizi." Privirile cautau fara zabava o scapare, intuneric, umbra. Alta padure aparu in fata. Viata. Se uita din nou in spatele sau si numara: "1..2..3..4..5..? Unde e al saselea?"
Picioarele ii erau zdrobite de durere, muschii contractati la maximum, caldura, devenita insuportabila, ii fura constiinta, lasandu-l gol pentru ceea ce va sa urmeze. O bubuitura infundata si o lovitura il facu atent la drum. Un smoc de iarba ramase cateva secunde suspendat in aer, purtat de vant. in dreapta se apropie amenintator un om purtand o arma in mana: "Al saselea." Trase. inca odata si inca odata si inca odata dupa care incarcatorul se goli. in acel moment, slabit de puterea comenzii involuntare - "Ataca!" -vanatul se intoarse brusc la dreapta si se arunca cu o ura necontrolata spre atacator. Izbi si izbi si izbi, pana se umplu de sangele ranitului. Privi spre el si figura-i era parca intoarsa pe dos. "Ce am facut?"
Fara sa mai stea pe ganduri, lua pistolul de jos si se puse pe alergat spre adapostul aflat la numai 200 de metri in fata. "O sa scap. Am omorat un om... nu... nu sunt eu. Cine sunt eu?" Gandirea ii fu estompata de o cadere; muschii cedara efortului intens, iar el se prabusi brusc. Era deja in padure. Sterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei si tinti involuntar, mirat de propriul raspuns manios, spre cei cinci indivizi ce se apropriau de el cu chipurile schimonosite de ura. Apasa pe tragaci cu furie. O data, de doua ori, de trei ori. Nici un rezultat. incarcatorul era gol. "Hilar." Privi in jur si se indrepta spre un copac, inalt ascuns vederii, de pe carare, in care se si urca. Din spatele frunzelor urmarea trecerea calailor. Strigau, tipau si radeau zgomotos. Scapase.
III
Omul mort, insangerat se ivi in fata lui speriindu-l. Trezirea ii fu brusca, dureroasa. Luna se inalta maiestuos pe cerul negru, fara stele. "Am adormit... in copac?" Nu. Era pe pamantul moale si frigul ii trecea prin hainele subtiri facandu-l sa tremure. Noaptea se intindea pe fundal. Nimic nu se vedea, numai unele sclipiri ametite ale unor stele fara somn. Norii erau de ploaie iar el stia asta, cunostea destul de bine natura. "Dar eu ce am fost, ce sunt, ce caut aici?" Nu era clar. Nici macar numele sau nu si-l amintea, doar vagi imagini ale unui vast oras industrial.
Acolo era casa lui, iar acolo avea de gand sa ajunga cat mai repede. In jurul sau staruia simtamantul unei ierni geroase care se afla aproape. Iarna crunta care nu lasa loc nici unei scapari de soare. Liniste... prea multa liniste... dinaintea furtunii. Trosnetul copacilor, freamatul frunzelor, vajaitul vantului strecurandu-se printre ciolanele vesnice ale codrului incepura sa se faca auzite ca printr-o minune. incepu sa picure slab, iar el se ridica rapid de jos indreptandu-se spre iesirea din padure pe care, fara sa constientizeze, o cunostea foarte bine - de cand era mic. Pe aici isi petrecuse el copilaria, jucandu-se de-a v-ati ascunselea si zbenguindu-se sub clarul diminetii sau dupa-amiezii.
Amintiri de demult ii apareau in minte, parca dupa un mult prea lung vis. Se numea William Webber, fiul lui Alex si Mary Webber. Era elev la o scoala de langa oras, o scoala fara renume, prestigiu si bani. Familia sa era una fara prea mare avere si pretentii. Tot ce doreau de la el era sa urmeze linia de munca a barbatilor din familia lor: pictor. Ce meserie in ziua de azi, pictor. "Nu-i de mirare ca nu am fost o odrasla bogata" cum tot vedea pe strada si prin magazinele scumpe. Copii rasfatati care primeau nu numai ce-si dorea din tot sufletul ci chiar mult mai mult. isi amintea ziua in care primise, de sarbatoarea implinirii varstei de 10 ani ("Cand e ziua mea? Cati ani am?"), o jucarie mult dorita, o masinuta electrica, si cum, dupa cateva luni, aceasta avea sa fie stricata de un coleg prost crescut. Totul ii reveni in minte, pana in momentul in care el implinise optsprezece ani. Chiar in ziua aceea memoriile se pierdeau. "Ce copilarie frumoasa am avut. Dar... acum nici macar nu stiu cine sunt cu adevarat, eu cel care a omorat un om... ba nu, doi oameni."
Ploaia se intetise si William bajbaia prin intunericul de necuprins, condus de propria experienta. Iesise din padure si deja se simtea istovit; parca ploaia l-a ingreunat, i-a pus caramizi in loc de picioare. Abia mai putea sa se miste, dar trebuia, trebuia sa continue, astfel risca sa moara de frig ori de un glonte ivit de cine stie unde. "Am sa cer ajutor in oras" isi spuse intr-un tremur frenetic.
Cerul de un negru molcom se intindea in spatel lunii cenusii, iar norii aruncau bice spre pamantul inghetat. William privi in sus amintindu-si de viziunile pe care le avusese in ziua precedenta. "Cum a fost posibil sa ma vad de sus? Sau nu eu eram cel care privea?!" Nu avea de unde sa stie. Ploaia se transforma in ninsoare, iar ninsoarea in furtuna. Avea sa inghete daca va continua sa inainteze atat de incet, iar cu gandul acesta se puse pe fuga spre autostrada care se ivea in fata sa, luminata fiind de raze galbene ale felinarelor suspendate deasupra ei.
Privi in dreapta, chinuindu-se sa patrunda cu ochii slabi albul ce-l inconjura, si observa profilandu-se in intuneric siluete inalte si patratoase. Blocuri. Acolo trebuia el sa ajunga cat mai repede. Din nou se puse pe alergat in paralel cu strada care se intindea pana in oras si mai departe. Pana acum mugetul furtunii ii acoperise un sunet ce se facea auzit din interiorul buzunarului sau stang. "Chei?" Baga mana si simti ceva mai rece decat mana sa. Metal. il scoase si presupunerea i se adeveri. Erau intr-adevar chei... cheile apartamentului sau din blocul 23 de pe Aleea Rozelor. Alte amintiri il invadara facandu-l neatent la drum: dezamagirea sa interioara in momentul in care profesoara sa de desen ii spusese ca nu are talentul necesar unui pictor, cat si dezamagirea tatalui sau la aflarea vestii, colegiul la care fusese student timp de cinci ani, cel de Medicina, moartea parintilor sai intr-un accident de masina... "moartea parintilor mei; au murit... eu nu mai am pe nimeni..."
O lacrima calduta ii ingheta pe obraz si se risipi in vant. "Sunt un nimeni" isi spuse chiar cand auzi un sunet de motor, un puternic bas pe fundalul furtunii. Se intoarse si astepta, privind spre lungul strazii acum acoperite de un covor alb. "Sunt nebun... daca sunt ucigasii? trebuie sa ma ascund. Dar nu au cum sa ma vada" Asa ca ramasese in picioare la cativa metri de felinare, fara ca nici o lumina sa-l atinga.
Vazu masina cu farurile sale inlaturand negura din fata vehiculului. Trecu de el, dar... - spaima si teroare - se opri dupa zece metri. Cineva cobora. "Nu aveau cum sa ma vada." Astfel William ramase neclinitit asteptand in frig. Nu putea distinge persoana, daca era barbat sau femei, batran ori tanar. Iesi inca un individ, apoi inca unu, si inca unu. Erau acum patru si se indreptau spre el. in acel moment durerea de la umar reveni mult mai puternic, si fara nici un gand incepu sa fuga in partea opusa orasului. "Sunt ei."
Cei patru scoasera pusti si incepura sa traga gloante in intuneric dupa William. "Cum Dumnezeu ma vad?" Bubuitul pustilor rasunau a tunet, iar proiectilele suierau stins pe langa figura lui William culcat deja la pamant. Era infundat in zapada, iar acum chiar ca nu mai aveau cum sa-l mai vada. "Sunt patru... 1..2..3.." in minte isi forma o strategie de atac fara sa stie de unde avea aceste vaste cunostinte in domeniul armelor de lupta ori cel al gherilei. Ei nu-l vazura, iar el ataca.
Dintr-o data tasni de sub omat si se napusti spre unul dintre calai. il lovi in crestet cu patul pistolului capturat si fura arma grea din mainile inamicului care se prabusi inconstient. Ceilalti se intoarsera dar nici o speranta nu le mai ramanea in cuget. Prin ecranele cu infrarosu isi vazura prada cu pusca indreptata spre ei. Linistea apasatoare nu contenea. Timp de cateva zeci de secunde, semanand a ani, totul parea aflat in imponderabilitate. Nimic nu se misca, nici macar fulgii de zapada, nici macar vantul nu mai tulbura concentrarea celor patru indivizi. William auzi tunetul cu mult dupa ce se aruncase, in fandare, la stanga. Gloantele celor trei incarcatoare se pravalira pe langa el.
Apasa tragaciul si mana ii zvacni puternic. inca odata si inca odata si inca odata. Trei tinte cazura la pamant secerate de valul de gloante. Teava fumega, iar singurul barbat ramas in picioare arunca arma crimei cu bucurie si totodata si spaima. Se afla langa felinar cand un puternic sunet de bas se intensifica in spatele lui. Masina. Dintr-o saritura fu inghitit de zapada de la marginea drumului facand loc automobilului sa se prabuseasca in stalpul iluminat si mai apoi sa izbucneasca in flacari. "Va exploda." Dupa cateva secunde William se ridica si fugi spre oras, iar in urma sa flacarile izbucnira spulberand totul din jur si transformadu-l in praf si pulbere.
IV
Un singur sunet se mai facea auzit. Cel al vijeliei. O vijelie dureroasa ce-i patrundea pana in oasele deja fragede. Privi in spate si in coltul gurii aparu un zambet malefic observand inca, in spatele covorului alb, lumina portocalie emanata de flacari. Nimeni nu auzise explozia si cu atat mai bine. Scapase de, ceea ce credea el sa fi fost, cea mai mare primejdie; cei sase calai care-l urmareau invinuindu-l pentru uciderea barbatului de la benzinarie. Inca putin si avea sa intre in oras. "Cum se numea orasul?" Nu stiu inca. Voi cauta raspunsul. il voi gasi mai mult ca sigur in interiorul cladirii in care locuiesc. Acum stiu.
Dupa douazeci de minute de mers usor in frig se vazu in fata unui bloc. inainta putin cu mare atentie si dadu coltul cladirii, iar in lungul strazii se inaltau maiestoase zeci de alte constructii asemanatoare intre ele. Lumina provenea numai de la felinarele de pe margine, dar la suprafata imobilelor se mai puteau dinstinge, inca, palidele semne de viata nocturna a unor oameni fara somn. Inscriptia - pe care prima data o confunda cu un semn de circulatie - de la intrare era scrijelita dar putea fi citita usor: "Bun venit in Tempas."
Stia cum putea sa ajunga la adresa sa si se grabi intr-acolo fara sa mai bage de seama ciudata situatie de a nu mai fi absolut nimeni pe strada. Ninsoarea se oprise iar mersul ii era ingreunat de grosimea stratului de zapada care ajunsese deja - dupa estimarile sumare ale lui William - la treizeci de centimetri. Liniste totala il impresura de parca lumea insasi murise. Acest lucru il nelinistea cel mai mult.
Cladirea nu se deosebea de celelalte, dar era speciala, numai pentru faptul ca era casa sa. Intra in scara si urca la etajul al treilea unde isi avea apartamentul. Noaptea de afara se pare ca intrase si in bloc, caci nimic nu putea sa patrunda intunericul din acea partea a cladirii. Lumina slaba parca nici nu reusea sa ajunga in perimetrul celui de-al treilea etaj. Ajunse. Scoase cheile din buzunar si deschise usa acompaniata de un scartait indelungat. Pipai in stanga sa dupa un intrerupator si il gasi. Dupa cateva secunde intreaga locuinta era luminata. Peretii albi erau uneori crapati, alteori zgariati, stersi si neingrijiti. Privi in jurul sau si se vazu frapat de simplitatea in care locuia. O camera rudimentara decorata numai cu un singur tablou care nu reprezenta nimic: linii verzi oriziontale si verticale pe un fundal rosu sangeriu. Patul era mic, de o singura persoana, iar un mic taburet era asezat in spatele unui birou primitiv. in fata patului se afla un televizor pus pe jos in praf si mizerie.
Dintr-o data oboseala il lovi ca un ciocan pneumatic. Capul ii vajaia fara incetare si consimti sa se intinda pentru a incerca sa doarma un moment, ca dupa aceea sa-si duca la bun sfarsit cautarea probelor care l-ar putea dezvinovati. "Totul este un vis pe care mi-l voi aminti, cu zambetul pe buze, maine dimineata." Asta isi dorea cel mai mult. inchise ochii si durerea inceta brusc. Adormi imediat si somnul acesta ii fu o binecuvantare pentru ranile fizice si morale provocate de evenimentele din ultima zi. Dormi ca un prunc, iar odihna mult dorita nu-i fu tulburata de nici un vis.
O lumina orbitoare il lovi drept in fata. Deschise ochii si vazu soarele tamaduitor. Ridica o mana pentru a se apara de mult prea puternica raza. Dori sa se ridice, dar, in momentul in care pipai sub el pentru a se sprijini, ramase mut de uimire si spaima. Era inconjurat de vid. Privi speriat in jur, fara sa mai bage de seama soarele care stralucea neobisnuit de puternic, si ramase incremenit o secunda dupa care o senzatie de greata il facu sa-si piarda mintile. Era in aer, undeva deasupra tuturor, undeva in ceruri. Si cadea, cadea fara oprire, in ghearele pamantului care nu-l va cruta de la o moarte violenta. Cerul sufla spre el in timp ce se apropia de nori. Striga de spaima dar nu se auzea nicicum. Striga si mai tare, cu frica de a nu-si fi pierdut vocea. Nimic nu se auzea decat sunetul propriei caderi spre moarte. Nu-si dadea seama dar inca tipa mai tare ca oricand, simtind plamanii cum se contracta violent. Intra in nori, iar acum totul in jur era alb, un alb mai pur ca niciodata. "Am ajuns in rai." isi spuse, dar dupa cateva secunde isi dadu seama de greseala pe care o facuse: "Am omorat, nu am cum sa ajung in rai." Golul din stomac pe care il simtea nu contenea, dar greata disparuse ca prin minune. Nu mai tipa. Nu mai spera la nimic. Se simtea deja mort si inchise ochii.
"Deschide-i" striga cineva in jurul sau. indeplini comanda involuntar si vazu sub el orasul Tempas intinzandu-se peste campia eterna. Padurea inlocui imaginea si in mijlocul ei se afla el, William Webber, cazut in imensitatea eterna a naturii. Actiunile sale precedente se desfasurau in fata ochilor, fiind vazute din alta perspectiva insa, de undeva de sus... din inaltul cerului; "din ochii zeilor" auzi o voce calma. Uciderea atacatorilor, trecerea prin rece si frig, explozia masinii il inspaimantara dar il si imbarbatara prin simplul fapt ca a trecut prin ele fara sa fie atinsa vrerea calailor. Brusc imaginea se muta in camera in care stia ca tocmai acum se afla. De undeva de sus se privea dormind, visand poate, sau poate intrand in nefiinta. Fara sa vrea intinse mana spre trupul sau nemiscat si, cu o viteza uluitoare, se pomeni cazand peste sine, cufunzandu-se in nestiinta. O fractiune de secunda, imaginea fu invadata de lumini puternice, umbre, persoane, sunete de o intensitate crescanda pana cand timpanul sau era pe cale sa explodeze de durere. in acel moment se trezi ca dintr-un vis urat, cu sufletul inca tipand de furie si spaima.
- Cine sunteti de va permiteti sa va bateti joc de mine? striga intr-un impuls necontrolat al nevrozei.
Se ridica in picioare rapid, decis fiind sa puna capat la tot, dar neavand absolut nici o sclipire care ar fi putut sa-l ajute in rationalizarea datelor adunate pana in acel moment. Capul ii vajaia si se auzi abia distins: "Iesi afara! ACUM" Fara sa stea pe ganduri se napusti pe usa si fugi in jos spre scari inaintand spre sfarsitul care simtea ca-l astepta. Ajunse afara, si fu pentru moment orbit de fasciculele trimise de soare. Zapada se topise tranformandu-se intr-o mocirla de nepatruns. Privi in jur dar nu vazu pe nimeni. "Unde sunt toti?"
- Ia de pe jos ce vezi.
Acum vocea nu se mai facu auzita doar in inchipuirea sa, ci rasuna in ecouri stinse care se rasfrangeau de peretii blocurilor inconjuratoare. Observa ca la picioare avea o arma, o pusca-mitraliera pe care o ridica curios.
- Acum FUGI... fugi si nu te mai opri... niciodata. "De cine sa fug, de ce?
Raspunsul veni instantaneu. O gloata de oameni dadu coltul din partea dreapta, inundata fiind de umbre, iar in momentul in care William se facu vazut, o figura inalta, puternica, chircita amenintator cu o arma la brat, un strigat se ridica din multime si semanand cu un puternic val manat de fluxul cel mai strasnic, se pravali in directia sa. William scapa arma din mana, prada fricii si fugi dupa cum i se ordonase. Fugi atat de repede incat dupa cateva minute rumoarea se stinse, in urma-i ramanand din nou pustiul.
- De ce fug? Cine sunteti? Ce vreti de la mine? murmura, dar cand vazu oamenii apropiindu-se de el, striga mai clar ca niciodata, fortandu-si plamanii epuizati pentru inca un ultim efort: M-au atacat... Sunt nevinovat. Multimea se opri nedumerita. William cazu in genunchi infrant si chiar in acel moment revelatia se afisa, aparand ca din ceata. Benzinaria, imaginea omului care il batu pe umar si rosti abia auzit: "Zeii ne duc spre pieire". Dupa care se napusti spre autostrada in fata unui camion de marfa. Atunci, William sari in ajutor si il trase inapoi, salvandu-i viata. Dar barbatul scoase un pistol si repetandu-si fara speranta spusele se impusca. Din nou imaginea mortului se profila dupa care un moment de liniste...
Totul avea in sfarsit sens. "Nu am omorat pe nimeni. Sunt nevinovat." Se ridica din namol si inainta spre multimea dispersata pe intreaga strada, cu lacrimi caldute incetosandu-i privirea.
- Nu am omorat pe nimeni, spuse razand fara sa stie de ce. Sunt nevinovat.
Se apropie de oameni si impietri. Unul dintre ei zise ceva, care insa nu ii ajunse la urechi si scoase de sub paltonul negru un pistol-mitraliera, cel pe care l-a recuperat de pe jos. Totul se sfarsise pentru William, nici o speranta nu mai statea la baza discernamamtului sau. "De ce?"
- Arma era pentru a te apara, striga o voce, dar curand isi dadu seama ca nu provenea din multime ci de undeva de sus.
- Nu vreau sa mai omor pe nimeni, ce vreti de la mine? intreba William rapus.
- Jocul.
"Jocul? Ce joc?..." Nu mai era nimic concret, nici o informatie care l-ar fi putut salva... nimic. Era singur... fara nimeni si nimic. Se intoarse spre cer cu invoiala de a li se supune... zeilor. "Zei... ce gand..."
- Cine sunteti voi? striga cu zambet.
- Judecatorii, acum fii alaturi de noi, daca nu... mori, rosti vocea.
Comanda ii rasuna in cap neincetat. "Nu... nu voi face asta" Privi in spate si vazu drumul liber si intunecat de norii care tocmai treceau deasupra sa. intr-un moment fu cu spatele la gloata si se puse pe fuga; din nou fugea de soarta si destinu-i deja scris. O bubuitura rasuna, iar William striga deja implinit:
- Zeii ne duc spre pieire...
O singura voce ii mai fu dat sa-i fie auzita: "Multi slabi... foarte putini puternici. Asta le e slabiciunea." Dupa care totul fu alb... mai alb ca niciodata.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
