Povestea anotimpului uitat
Jonathan Swift
A fost odata ca niciodata, a fost odata dragi copii, intr-o vreme indepartata, cind pamintul era plin de animale care nu se mincau intre ele, de oameni care nu se dusmaneau...a fost odata... un imparat. El stapinea tot pamintul si era bun si blind, darnic si intelegator. Pe atunci, in timpul anului, nu erau patru anotimpuri, ci unul singur, in care le intilneai pe toate patru, dupa cum iti era dorinta. Si nu numai pe cele patru pe care le cunoastem acum, ci si multe altele, azi necunoscute noua, nici macar din auzite. Aceste multe stari ale vremii erau toate copiii imparatului, care se numea...Imparatul Timp.
Traiau in buna intelegere, fara suparare sau cearta, fiecare cu domeniul lui. Soarele stralucea neobosit, raspindind peste intreaga natura o lumina calduta, care ii facea pe toti sa fie mereu bine dispusi. Gaseai alaturi, fara sa ti se para nimic neobisnuit in asta, copaci in floare si cimpii acoperite de zapada, ploi torentiale, livezi coapte si furtuni de praf.
Intr-o dupa-masa, Imparatul, care dormea – vedeti bine ca era un imparat cuminte, care dormea in fiecare dupa-masa, stiind ca trebuie sa creasca mare – deci, intr-o dupa-masa Imparatul avu un vis ciudat. Se facea ca cerul vesnic luminat al imparatiei sale s-a intunecat brusc. Era o noapte neagra, nici macar vreun licurici nu se zarea prin intunecimea grea ca de smoala. Nu se mai vedea nimic in jur, dar in aer se simtea frigul patrunzator, din ce in ce mai patrunzator. Plantele si animalele au inceput atunci sa inghete, incetul cu incetul. Speriat, Imparatul Timp si-a chemat copiii in ajutor. Primii au venit baietii cei mari care, cu rasuflarea lor proaspata, au dezghetat pamintul. Iar Soarele s-a itit printre nori si lumina a inceput sa patrunda printre crengile copacilor. Pe urma au venit fetele cele frumoase ale Imparatului, care au adus Soarele de-a binelea pe cer si au incalzit lumea.
Apoi au venit din nou baietii – mai mici – care au facut pamintul sa rodeasca. La sfirsit, cu mare greu, au aparut fetele lenese si adormite, care au cufundat imparatia intr-un somn binefacator si au acoperit-o cu o haina alba de zapada. Trezit din somn, Imparatul isi privi imparatia si cazu pe ginduri. Imaginile pe care le visase nu-i mai ieseau din minte. Se uita cu atentie la copaci si animale si observa ca erau cu totii foarte obositi. Ca pareau foarte plictisiti. Traiau de prea multa vreme in acelasi anotimp. Leii napirlisera si nu mai aveau colti, fiindca de multa vreme nu mai aveau ce sfisia. Pestii stateau pe fundul apelor si nu se mai distrau deloc strabatind marile si oceanele, vinturile de la miazazi si miazanoapte dormeau si doar sforaitul lor mai stirnea uneori nisipul desertului.
