Intelepciunea ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat. Intr-o noapte, facuse popas pe malul unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: Fiul meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre "izvorul cunoasterii pamantului". Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te, fiul meu, si foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea!» Se trezi mai devreme si o apuca spre apus, in cautarea izvorului. In cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii. Merse zi si noapte, pana ce drumul se mantui.
Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una ii facea trebuinta. Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu sfiala si o puse la chimir. Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre casa de care il cuprinse un dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in tara dumisale. Acolo, ce sa vezi ? Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om setos de putere, desfranat si crud.
Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand. Praslea ce sa faca ? Se multumi cu casa parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti, incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla sa plece nepovatuiti.
Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti. Cand ii veni vremea, isi lua nevasta tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul pe care il agonisea din munca ogorului. Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari. Veneau la el oameni fara nici o nadejde. Ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca si ii sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de oameni. In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum coca peste marginea copaii. Inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in ce mai greu birurile neomenesti. De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a venit sorocul unei astfel de infatisari. Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea sa. Ce se intamplase ? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor. Inteleptul intra in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o sculara in picioare cat ai clipi din ochi.
