fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la
drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o
seara, dupa ce soarele apuses in dosul muntilor, numai ce le venira in
auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai
mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara
de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea
cantecul.
Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei
doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand,
ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti
care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in
cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie
tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi
calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de
stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu
toete culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne.
Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala
piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata
cantecului.
La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si
omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se
prinda in hora.
Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca
croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se
veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc.
Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa
cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In
acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si
incepu sa-l ascua.
Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi
straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se
gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de
chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea
de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul.
Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut
sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta,
celor doi, le mai veni inima la loc.
Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de
inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce
le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara
mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn.
Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale,
clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul
amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in
lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se
indura de ai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de
paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul.
Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din
buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se
trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada
ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in
loc de carbuni era plina de aur !… Si ce crezi, parul de pe cap si
barba le crescusera la loc, din belsug.