|
|
|
|
 |
| |
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat. El ajunsese la caruntete, si nu se invrednicise a avea si el macar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul imparat, sa aiba si el, ca toti oamenii, macar o starpitura de fecior, dara in desert. Cand, tocmai, la vreme de batranete, iata ca se indura norocul si cu dansul si dobandi un drag de copilas, de sa-l vezi si sa nu-l mai uiti. Imparatul ii puse numele Aleodor. Cand fu a-l boteza, imparatul aduna Rasarit si Apus, Miazazi si Miazanoapte, ca sa se veseleasca de veselia lui. Trei zile si trei nopti tinura petrecerile si se chefuira si se bucurara, de o tinura minte cat traira. Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai istet si mai iscusit. Nu mai trecu mult si iata ca imparatul ajunse la marginea groapei. Cand fu la ceasul mortii, el lua copilul pe genunchi si-i zise:
- Dragul tatei, iata ca Dumnezeu ma cheama. Sunt in clipa de a-mi da obstescul sfarsit. Eu vaz ca tu ai sa ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura in mormant de ispravile tale. Asupra carmuirei imparatiei n-am nimic sa-ti zic, fiindca tu, cu iscusinta ta, stiu ca ai s-o duci bine. |
|
|
 |
|
|
|
|
|
