|
Se inaltara, deci, in slava cerului si indata pierira din ochii lui. In desert mai rugara mesenii pe fiul imparatului sa seaza la masa, in desert il indemnara parintii sa nu-si mai faca inima rea, caci el ramasese cu ochii dupa porumbei si nu se mai puse la masa.
A doua zi pana in ziori pleca sa-si gaseasca logodnica. El simtea bine acum ca fara dansa nu mai putea trai. Isi lua ziua buna de la parinti si de la frati si o porni in pribegie. Trecu dealuri, vai, colnice, strabatu paduri intunecate si de picior neumblate, dete prin smarcuri si lacoviste, si de urma porumbeilor sai nu putu da. Se framanta cu firea voinicul, cerceta, cauta, intreba; dara nicio isprava nu-mi facea. Cu inima infranta, cu sufletul zdrobit de mahnire, si cu dogorul dragostei intr-insul, umbla ca un zmeu si ca un leu paraleu, dara toate in desert. Uneori il batea gandurile sa-si faca seama singur, sa se dea de rapa, ori sa-si sfarame capul de coltii de piatra de prin munti; dara parca ii spunea inima ca odata, odata, o sa se sfarseasca toate necazurile sale, si deodata isi venea in sine, si se punea din nou pe drum, mai cu harnicie si mai tare in credinta ca cine cauta cu amaruntul si cu staruinta trebuie sa gaseasca si gandul sa si-l izbandeasca. Rupt de oboseala si de zdruncinare, se dete nitel la umbra intr-o valcea, sa se mai odihneasca oleaca. Si stand el acolo, il fura somnul. Deodata se destepta, auzind o garaiala de graiuri omenesti, si sari drept in sus. Ce sa vezi dumneata? Trei draci se certau de faceau clabuc la gura. Se duse la dansii cu pieptul inainte si le zise:
– Cearta fara paruiala, ca nunta fara lautari.
– Se lovi ca nuca in perete si vorba ta, iaca, raspunsera ei. Dara noi nu ne certam, ci numai ne sfadim.
– Si pentru ce va sfaditi voi? ii intreba el; caci galagia ce faceti voi, mort d-ar fi cineva si tot il desteptati.
|
