|
|
|
|
 |
| |
Au umblat ei cat au umblat, asa hoinari, multa vreme pan lumea larga de colo pana colo, si ce sa vezi? Cand mai erau vreo trei luni pana sa li se implineasca termenul, ajung ei, fara sa se caute, intr-un targ mare, unde se tinea iarmaroc vestit odata la zece ani. Si tinea iarmarocul asta o suta de zile in cap. Se strangeau acolo la vreme toate bogatiile de marfuri din patru parti ale lumii, bunatatile si leacurile pamantului, si minunile iscodeniilor toate, si comedii si solomonii, ghicitori, cantareti si panglicari si paiatele ai mai dantai: veneau toti sa-si arate care mai de care mestesugul... si lume... lume de toate neamurile si limbile din departari.
Umbland asa pan iarmaroc, feciorul nostru al mai mare da peste un negustor care vindea un plocat frumos cu parul cret si dulce ca matasea porumbului fraged. Plocatul cela era vrajit, ca cine sede pe el, pana sa stinga o scanteie, ajungea unde gandea. Ce mai incape tocmeala multa? - l-a cumparat.
Tot in vremea asta, al doilea frate gaseste pe un pusnic de la Sfantul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconita facatoare de minuni a Maichii Precistii, si iconita aceea avea puterea ca cine ar fi fost pe moarte, daca o atingea cu credinta de buze, ii trecea boala si se ridica-n picioare bun zdravan, parca nu l-ar fi fost durut in calcaie macar.
- Cate parale?
- Atatea.
- Poftim.
A luat iconita si-a plecat.
La o inghesuiala nerazbita, cum e la orice iarmaroc, iaca se intalnesc cei doi frati si nu le vine sa creaza ochilor, si se iau in brate – ca pasamite isi tainuise unul altuia siretenia de-acasa. Cand sa-si spui cate toate el vazusera si cat li e dor de maica si de taica de-acasa, iacata un zgomot grozav: un tanar alerga pan iarmaroc plangand si cautand cai sa zboare ca vantul si ca gandul ca el trebuie numaidecat sa plece acasa. Fuga si ei, sa vaza si ei. Cand colo era chiar Praslea. Cum ii vede da un tipat:
- O, fratii mei iubiti, ia uitati-va in oglinda asta, ganditi-va la parintii nostri acasa si sa vedeti grozavie! Doamne! Doamne! ce sa facem?
Si cum se uita ei in oglinda si se gandesc casa, ce sa le vaza ochii? Vad aievea pe Ileana culcata-n pat cu parul despletit, alba cum ii varul, cu ochii ca sticla dusi in fundul capului fara o raza de viata – broboane mari de sudoare pe frunte – starlici la-ncheietura mainilor incucisate pe piept – si sughite rar – sfetnicul batran ii tine lumanarea, si mitropolituul in sfita de aur s-apleaca si apropie de buzele ei fripte lingurinta cu grijanie; si la o parte si alta a patului, in genunchi, plang infundat imparatul si imparateasa cu capetele lor batrane pe picioarele racite ale bietei fete...
Repede, flacai! toti pe plocat...
Au ajuns...
Iconita la buzele moartei...
Se misca fata... clipeste din ochi... isi ridica mana la frunte... isi da frumos parul intr-o parte... zambeste... se scoala...
E sanatoasa... saruta pe parintii si pe fratii ei, si incepe iar sa raza ca mai inainte si sa umble de colo pana colo; fuge in gradina, taie trandafiri, si-i pune in par si spune la copilarii si rade de parca s-a sculat o ciocarlie din somn si-si canta cantecul de dimineata.
|
|
|
 |
|
|
|
|
|
