Cultura generala

Membrii Academiei Televiziunii, Artelor si Stiintei (ATAS) au respins 47 de modele pana au ales forma statuetei Emmy in 1948.

› vrei mai mult
Versiunea imprimabila

 

A fost odata ca niciodata un imparat care avea o fata nespus de frumoasa, dar atat de trufasa, de nu putea sa-i gaseasca niciun petitor pe gustul ei. Pe cei care venisera-n petit pana atunci, fata reusise sa-i faca sa-si ia talpasita. Ba ii mai si batjocorise pe deasupra! Dar iata ca intr-o buna zi, imparatul dadu un bal mare, la care-i pofti pe toti flacaii dornici de insuratoare. Si de cum se infatisara acestia, veniti din toate partile lumii, imparatul ii si orandui dupa rang si stare: in frunte veneau imparatii, apoi printii, contii si baronii, iar la urma, nobilii de mana a doua.

Cand fata de imparat fu purtata prin fata sirului de petitori, de-ndata ce-i vazu, ii gasi fiecaruia cate-un cusur. Primul i se paru prea gras: „Parca-i un butoi!". Pe al doilea il gasi prea inalt: „Ia te uite ce lungan! Nu-l ajung nici intr-un an...". Cel de-al treilea era prea scund: „Scurt, gros si indesat! N-arata a barbat!". De al patrulea zise ca-i prea galben la fata: „Parca-i moartea!".

Al cincilea i se paru prea roscovan: „Ros-creasta de cocos!". Iar al saselea, prea adus de spate: „Ia te uita: brad verde, uscat dupa vatra!" Si uite asa, nu se afla unul sa nu-i gaseasca printesa vreun cusur. Dar cel mai mult isi rase de-un crai pe-a carui fata se vedea bunatatea si voiosia. Acesta sedea in capul mesei si avea barbia nitelus cam stramba.
- Ei, dracie! striga domnita, stricandu-se de atata ras. Acesta are o barbie ca un cioc de sturz! Si de-atunci ii ramase imparatului numele de „Cioc-de-Sturz". Daca vazu imparatul cel batran ca fata lui nu face altceva decat sa-si bata joc de toata lumea si sa-si alunge petitorii, se manie cumplit si facu juramant s-o dea de sotie celui dintai cersetor care va bate la poarta castelului. La numai cateva zile dupa ce trecuse balul acela de pomina, un biet cantaret trecu pe acolo si se porni sa cante sub ferestrele palatului, cu gandul ca s-or indura de el si l-or milui cu niscaiva mancare. De cum ii auzi cantecul, imparatul ii porunci unui slujitor:
- Aduceti-mi-l de indata incoace! Cantaretul cel zdrenturos intra-n sala tronului si incepu sa cante in fata imparatului si a fiicei sale. Si dupa ce sfarsi de cantat, se ruga de maria-sa sa-l ajute cu ce l-o lasa inima. Imparatul ii zise:
- Atat de mult mi-a placut cantarea ta, ca ti-o dau pe fiica mea de sotie! Pe domnita o trecura fiori de groaza la auzul acestor cuvinte, dar imparatul grai raspicat: - Am facut juramant sa te dau dupa cel dintai cersetor care va trece pe aici, si o sa-mi tin juramantul! In zadar se ruga fata si incerca sa se impotriveasca. Imparatul trimise dupa popa si trufasa printesa fu nevoita sa se cunune cu cantaretul cel sarman. Dupa cununie, imparatul nu-i lasa pic de ragaz si-i zise: - Crezi ca se mai cuvine ca o nevasta de cersetor sa locuiasca sub acoperisul meu? Ia-ti barbatul si du-te de-aici! Cersetorul isi lua tanara sotie de mana si-o pornira, batand drumurile pe jos. Si cand ajunsera ei intr-o padure mare, femeia isi intreba barbatul:
- Padurea asta mare, A cui sa fie oare? Iar barbatul ii raspunse:
- A lui Cioc-de-Sturz crai! Si-ar fi fost si-a ta, De barbat daca-l luai.
- Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!... Mersera ei ce mai mersera pana ajunsera intr-o lunca. Si femeia intreba iarasi:
- Da' lunca asta verde, A cui sa fie oare?
- A lui Cioc-de-Sturz crai. Si-ar fi fost si-a ta, De barbat daca-l luai.
- Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!... Mai mersera ei o asa vreme si numai ce dadura de-un oras mare. Femeia il intreba din nou pe cersetor:
- Orasul asta mare. Al cui sa fie oare?
- Al lui Cioc-de-Sturz crai. Si-ar fi fost si-al tau, De barbat daca-l luai.
- Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
- Nu-mi place defel, ii spuse manios cantaretul, sa te tot aud tanguindu-te ca n-ai pe altul de barbat!... Da' ce, eu nu ti-s potrivit, sunt de lepadat?! In cele din urma, poposira la o coliba mititica, iar femeia intreba:
- Vai, Doamne, cine-o locui in cascioara, Ca-i darapanata din cale-afara?! Iar cantaretul ii raspunse: - Vrei sa stii cine? Pana azi am stat eu singur in ea, dar de-acum incolo vom locui aici impreuna. Cand dadura sa intre, femeia fu nevoita sa se aplece, atat era de scund bordeiul. - Dar unde-mi sunt slugile? intreba ea.
- Care slugi? o lua la rost cersetorul. De-acum inainte, tu singura va trebui sa ai grija de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul si pune apa la fiert, sa-mi faci de mancare. Nu mai pot de flamand si ostenit ce sunt! Dar fata de imparat nu se pricepea defel sa aprinda focul si nici sa gateasca, asa ca cersetorul nu avu incotro si fu nevoit sa puna el mana sa faca toata treaba, ca sa nu ramana flamand. Si, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune ca n-a facut o mancare bunicica pana la sfarsit... Dupa ce imbucara ei putinul pe care-l aveau, se culcara pe cuptor. Dis-de-dimineata, cantaretul isi trezi nevasta cu noaptea-n cap si-o indemna sa se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rau, o dusera si asa cateva zile, pana ce dadura gata toate merindele. Atunci, barbatul ii zise nevestei sale:
- Ia asculta, mai femeie, asa n-o mai scoatem noi la socoteala: sa mancam numai si de castigat nici pomeneala!... Sa te apuci de impletit cosuri, auzi? Apoi, barbatul se duse sa taie niste crengi de rachita, le facu nuiele si le cara in casa. Femeia se stradui din toata inima sa le impleteasca, dar nuielele erau tari si-i vatamau mainile cele gingase.
- Vad eu ca la asta nu-ti merge mana! - ii zise barbatul. Apuca-te macar de tors, ca poate la asta ai sa te pricepi mai bine. Se apuca femeia de tors, dar firul aspru al lanii ii taia atat de adanc pielea gingasa a degetelor, de-i dadea mereu sangele.
- Of, ca tare prost am mai nimerit-o cu tine, ca nu esti buna de nicio isprava! se otari la ea barbatul. Dar ca sa nu zici ca-ti caut pricina degeaba, uite, o sa incerc sa fac negot cu oale si strachini de lut. Iar tu o sa le duci in piata si o sa le vinzi. „Vai, gandi printesa, daca s-or nimeri sa vina tocmai atunci in piata oameni din imparatia tatalui meu si m-or vedea vanzand blide, ce-au sa-si mai rada de mine!" Dar cum n-avea incotro, fu nevoita sa se supuna, daca nu voia sa moara de foame. Prima oara ii merse bine negustoria, caci, vazand-o cat era de frumoasa, oamenii ii cumparau bucurosi marfa si-i plateau cat cerea ea. Ba, s-au mai gasit unii care-i puneau banii-n mana si uitau sa-si mai ia oalele...

Si asa au trait ei o bucata de vreme de pe urma castigului, pana ce-au cheltuit si ultima lescaie. Cand vazu barbatul ca n-au incotro, o trimise din nou la targ cu o gramada de oale, caci fusese prevazator si le cumparase mai inainte, din castig. De asta data insa, domnita se aseza increzatoare cu ele la gura oborului si-ncepu sa imbie oamenii sa le cumpere. Dar, ca un facut, deodata aparu un calaret care intra cu armasarul in gramada ei de oale si le facu pe toate numai cioburi. Femeia incepu sa planga si, de frica, nu mai stia ce sa faca. „Vai de mine si de mine ce-o sa mai platesc pentru asta! se tanguia ea intruna. „Cine stie ce-o sa spuna acu barbatul meu, cand o afla ce mi s-a intamplat!" O porni spre casa tot intr-o fuga si-i povesti cu de-amanuntul ce pacoste daduse peste dansa.
- Cine a mai pomenit sa te-asezi cu oalele tocmai la gura oborului, in drumul calaretilor! o certa barbatul, cu asprime. Si acum, ia nu te mai vaicari atat, ca si-un natang ar intelege ca nu esti buna de nicio treaba!... Uite, am fost la palatul imparatului si-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnica la bucatarie, si mi-au fagaduit c-au sa te primeasca, dar fara nicio simbrie, numai pe mancare. Si uite asa ajunse fata imparatului slujnica la bucatarie. Acolo trebuia sa-i dea toate la indemana bucatarului si sa savarseasca muncile cele mai grele si mai umilitoare. Biata de ea isi legase de amandoua buzunarele cate-o ulcica, si-n ele aducea acasa resturile ramase de la masa imparateasca. Si cu bruma asta de mancare isi inselau foamea. Dar iata ca intr-o zi s-a intamplat sa se praznuiasca nunta feciorului celui mai mare al imparatului.

Se duse si ea, saraca, sa priveasca, pitindu-se dupa o usa din sala tronului... Cand se aprinsera luminile si incepura sa vina oaspetii, unul mai mandru decat altul si domnita vazu stralucirea aceea care-i lua ochii, se gandi, cu inima intristata, la soarta ei si-si blestema trufia care o adusese in starea asta de saracie, facand-o sa indure atatea umilinte. Trecand pe langa dansa, slugile ii aruncau din cand in cand din bucatele pe care le duceau ori le luau de la masa. Fata de imparat se grabea sa le puna in oala, ca sa plece acasa cu ele. Deodata se ivi in sala fiul imparatului, imbracat numai in catifea si-n matasuri. Cand o vazu pe femeia aceea frumoasa, cum statea asa, pironita-n usa, o prinse de mana si vru s-o traga-n joc.

Dar ea se inspaimanta grozav si cauta sa-i scape din stransoare, fiindca-si daduse indata seama ca fiul de crai nu era altul decat imparatul Cioc-de-Sturz, care-o petise pe vremuri si pe care ea il batjocorise. Dar impotrivirea nu-i ajuta la nimic, caci craiul o apuca si mai zdravan si o trase dupa el, in sala tronului. Atunci, deodata, se rupse cureaua de care-i stateau prinse cele doua ulcele si ciorba se varsa pe jos, imprastiindu-se cat colo... Cand vazura oaspetii una ca asta, incepura sa rada cu totii pana ce nu mai putura si-i aruncara numai cuvinte de batjocura. De rusine, biata fata de imparat ar fi vrut mai bine sa intre-n pamant. Alerga spre usa, ca sa piara cat mai degraba din ochii lor, dar pe scara o ajunse din urma cineva si o aduse inapoi. Il privi si-si dadu seama ca era tot imparatul Cioc-de-Sturz. Iar el ii grai cu blandete: - Nu te teme, ca eu si cantaretul cu care ai stat in coliba aceea micuta suntem unul si acelasi om! De dragul tau m-am prefacut in cersetor, iar calaretul care ti-a spart oalele tot eu am fost. Si toate astea le-am facut ca sa-ti infrang trufia si sa te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.

Atunci ea incepu sa planga amarnic si-i zise: - Cat de nedreapta am fost! Nu ma simt vrednica sa-ti fiu soata! Dar el cauta s-o abata de la gandurile ei negre si-i zise: - Lasa, nu te mai omori atat cu firea! Mangaie-te cu gandul ca zilele tale de suferinta au trecut si acum o sa facem o nunta sa se duca vestea! Si cat ai bate din palme, se ivira slujnicele de o gatira cu cele mai minunate straie din cate s-au pomenit vreodata. Veni apoi si tatal fetei, imparatul cel batran, venira si curtenii si-i urara cu totii sa aiba parte de noroc la nunta ei cu imparatul Cioc-de-Sturz. Si de-abia acum pot sa zic ca se pusera pe chef... Rau imi pare, zau, ca n-am nimerit si noi pe acolo, ca trebuie sa se fi petrecut la nunta asta de pomina, cum nu s-a mai petrecut nicaieri pe lume!...

 
 
 
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii aici OK